Tuesday, July 26, 2011

Calea Lactee

Ești o stea. Ești steaua mea. Ar trebui să veghezi asupra mea. Dar ți-ai întors de mult privirea spre alte părți ale lumii,lăsându-mă singură în întunericul tenebros al amintirilor calde.
Și-mi amintesc...o privire,o atingere...sărutul soarelui pe pielea sărată de mare.
Și vreau să uit...atingerea ta,prezența ta,existența ta.
Dar tu ești acolo,mereu,continuând să-mi amintești de noi,de ceea ce...floarea aceea încă există. Presată între filele unei cărți vechi,continuă să păstreze parfumul tău. O altă amintire de care nu am putut scăpa.
Și acum să revenim la ceea ce este și nu la ceea ce a fost. Cert este că m-ai abandonat. A încetat să-ți mai pese. Te-ai plictisit. Ai devenit ceea ce mulți alții sunt:dar o stea. Departe de mine,închis în globul de lumină rece,înconjurat de praf de stele,te-ai întors de la mine și ți-ai păstrat căldura numai pentru tine...și pentru acea persoană asupra căreia ți-ai întors privirea.
Am început să urăsc Soarele pentru că-mi amintește de tine. Căldura lui mă usucă,fără să mă lase să uit. Iar Luna...în lumina ei îmi izbesc valurile de stânci,doar doar voi ajunge la tine. Apoi vine furtuna...mă dezlănțui ca un monstru și distrug atâtea destine care-mi apar întâmplător în cale. Dar tot rece rămâi. Tot distant. Tot indiferent în fața durerii mele.
Și-mi retrag apele. E acel moment al lunii,când apa devine mai adâncă,tăcerea mea mai lungă,când totul stă nemișcat. Ai putea crede că am căzut în contemplarea luminii tale,dar nu. Mă retrag în mine,mă închid pentru o clipă și meditez. Mă joc cu gândurile mele. Încerc să descopăr rădăcina unor sentimente care dăinuie de când lumea. Și apoi mă revărs. Inund țărmul și acopăr pietrele. Mă întind până la tine,fără să te ajung vreodată. Și apoi redevin ceea ce am fost:loc iubit de îndrăgostiți,prietena cea mai bună a Lunii Pline.
Și mă întreb:m-ai văzut vreodată cu adevărat? Ai văzut dincolo de aparența asta seculară? Ai îndrăznit vreodată să mă iubești cu adevărat? Să nu-ți pese de lumea toată care ne condamnă?
Ahhhh! Parfum de noapte amestecat cu ploaie...de fiecare dată...noapte neagră fără de Lună.
Ți-am auzit cântecul prin ploaie:
-Ascultă Marea și ai să-i auzi plânsetul. Tânguirea unei sirene fără glas,culoarea unor ochi fără vedere. Privește cerul și ai să vezi chemarea scrisă cu Stele. O stea a căzut și se topește în Mare,îi îmbrățișează durerea și îi sărută buzele sărate de atâtea lacrimi. Un veac au fost departe. Dar acum...el a învățat indiferența.

1 comment:

  1. E superb. Mereu mi-au placut textele tale, dar nu stiu de ce aceasta m-a atins intr-un mod mai deosebit, poate pentru ca si eu am un rege exilat. Am observat la tine aparitia constanta a marii. Te reprezinta, nu? :d Si eu pregatesc ceva dragut, dar inca nu e finalizat. Sunt curioasa, ce ne mai pregatesti.:)

    ReplyDelete