Doi străini

Eram eu...şi nu eram eu.Eu dintr-un alt timp priveam norii negri din care curgea o ploaie grea,udându-mă din cap până în picioare şi făcând armura grea să devină insuportabilă.La un moment dat am pierdut contactul cu realitate şi probabil m-am prăbuşit în noroiul de sub copitele calului obosit.Şi pentru ce?Pentru ce să îmi salvez viaţa prin fugă când eu nu puteam să rezist mai mult de o zi?
Când am deschis ochii,tot ce am văzut a fost flacăra jucăuşă a focului din faţa mea.Spatele îmi era înţepenit din cauza pietrei pe care dormeam,dar în rest mă simţeam bine.M-am ridicat în capul oaselor,încercând să-l găsesc din priviri pe cel căruia îi datoram viaţa.Am simţit înţepătura uimirii când l-am văzut pe bărbatul aflat la câţiva metrii distanţă.Cum...cum reuşise să mă găsească atât de repede?
-Luminăţia Ta,şopti el fără să mă privească.Vă simţiţi bine?Vă doare ceva?
-Nu,am răspuns eu simţindu-mi gura uscată.Cum m-ai găsit?l-am întrebat curioasă în timp ce mă târam mai apropae de el.
-Nu ştiu...când am putut să plec de acolo,m-am îndreptat pur şi simplu către această parte a regatului,fără să ştiu de ce,răspunse el în timp ce se ferea de mâna mea care vroia să-l atingă.
-De ce?
-Nu ştiu...nu se cade,Luminăţia Ta.
-Kim...
-Da?
-Las-o baltă,am hotărât eu,trântindu-mă mai apropae de foc.
-Dorinţa voastră este comandă pentru mine,replică el după cod.
Am tăcut.Şa dracu cu codul!La dracu cu războiul care începuse!La dracu cu toate!De ce plecasem?Mi se părea mult mai simplu să mă las răpusă de cel pe care-l iubeam decât să fiu abligată să stau cu cineva care mă respecta numai ca conducător şi ca nimic altceva.În ochii lui Kim,eu eram conducătorul Regatului Norilor.Viaţa mea era importantă pentru supuşi,dar nu valora nimic fără acel titlu.
-Luminăţia Ta,îmi întrerupse el şirul gândurilor.
-Da?
-Cred că ar trebui să scăpăm de arumura pe care o purtaţi,continuă el fără să mă privească.
-Da?Şi ce crezi că ar trebui să port?l-am întrebat sarcastică.
-Astea,răspunse arătându-mi un mic teanc de haine de lângă peretele peşterii.
-Kim...
Dar vorbele mele s-au pierdut în ecoul peşterii,iar sunetul ceasului a ajuns până la mine,trezindu-mă la realitate.Eram trează,dar îmi doream să dorm în continuare,să văd continuarea unui vis nesfârşit,care-mi tulbura aproape fiecare noapte.Şi mai era şi cel care zâmbea în somn lângă mine...el avea un altfel de loc în visul meu...până la urmă ce este realitatea?...