Și am plecat...

...am părăsit acest cadru,acest peisaj de natură moartă.Nu vreau ca viața să treacă pe lângă mine cu furtuni,cu plânset,strigăte de ajutor.Nu.Și am plecat,am hotărât să las în urma mea tot ce e rău și urât și să îmbrățișez un zâmbet,o rază de soare ivită dintre nori de plumb.

...și am ajung.Momentan locul e pustiu,întunecat și rece.Nu-i nimic deosebit la el.Dar acum începe transformarea:încep să ridic ziduri,să aduc lumină într-un colț de lume care o să-mi aparțină.O cetate de piatră albă,un câmp de flori frumos mirositoare,un colț de mare ce se ivește printr-un golf...și sunet,nu mai vreau tăcere.

...și spun:Ți-ai bătut joc de mine,lume nemiloasă...dar astăzi,astăzi fac o reverență în fața ta și îți zâmbesc.De ce?Pentru că m-ai învățat să devin nemiloasă,dură ca oțelul dacă vreau să-mi ating țelul.Și acum,la revedere.Mă închid în spatele celor șapte ziduri construite ca să nu mai aud vuietul de moarte și nepăsare,ca să pot ignora șoaptele ce încearcă să mă dărâme de pe piscul unde m-am cățărat.

...și privesc spre orizont,spre cerul plin de stele. Ooo!O stea s-a rupt din locul ei și cu o viteză uluitoare se îndreaptă spre Pământ.Pornesc spre locul unde a căzut căci vreau să-mi împlinesc dorința murmurată-ncetișor.