Saturday, June 25, 2011

Cum ne-am complăcut

Fără să iubim. Fără să simțim ceva deosebit. Într-o indiferență și o ignoranță născute din...? din acel moment care ne-a adus împreună.
Întotdeauna ne-am complăcut în situația care ne ținea uniți,fără să încercăm să ne împingem limitele mai departe de atât. Săraci cu duhul,risipiți printre sentimente care nu aveau nicio legătură cu așa zisa noastră relație.
Dar astăzi spun stop. Stop dulcegăriilor cu care m-am învățat,reci și impersonale,adresate numai pentru a umple un gol,pentru a ascunde o minciună pe care o știam amândoi atât de bine. Stop tandrelor momente din diminețile ploioase. Știu că te gândești la altcineva în timp ce-ți lipești buzele de părul meu. Stop! Stop! Stop!
M-am trezit. Eram singură. Eram singură,învăluită în adevărul pe care nu-l văzusem cu adevărat niciodată. Și am plecat. Să-mi fac curat în suflet,să arunc acele depozite imense de sentimente murdare și mincinoase. Astăzi m-am întors. Tu tot aici ești...

-Îmi pare rău...Te-am iubit...Adio!

Wednesday, June 22, 2011

Și-a tot apus soarele

Asta-i o poveste fericită.
Nu-i doar o poveste rătăcită
Pe sticla obosită,
Pe altarul închinat mâinilor rupte de frică.

E ușoară ca un sărut
Rupt din puf.


Și mă gândesc la tine...îți mai amintești de mine? De ultimul nostru apus de soare? De ultima noastră îmbrățișare?
S-a întins câmpul de maci. L-ai văzut?





Tuesday, June 21, 2011

Rupt din suferință...

Și vreau să ascult glasul tăcerii. Nu mai vreau să dau pământului ascultare. Să mai crezi în zei,când nici ei măcar nu mai cred în ei?! Să vrei să zbori când ai aripi frânte?!
Nu vezi,nu vedeți disperarea în care am căzut? Nu înțelegeți că ce a început nu mai are o continuare? Înțelegeți voi tăcerea,gândul,lumina?...Și vă mai spuneți filozofi! E ușor să vorbești vorbe goale. E simplu să te crezi nemuritor în paginile goale. Descompui efemeritatea și te ascunzi în praf gălbui...și ai rămas. Dar pasă cuiva? Ești un nimeni. Un nimic pierdut printre atâtea nimicuri,o pagină pătată cu cerneală într-o carte cu mii și mii de file.
Am uitat...să plâng,să râd,să umblu cu tălpile goale. Îmi târâi pașii pe covoare de cuie,ce s-au tocit de la cât au înțepat. Da,am labele rănite,găurite,pline,pline de cicatrici. Dar nu-i nimic. Nu mă dor. Am uitat ce e durerea. Nu o mai simt... sunt ca de piatră.
Mă întreb dacă în lumea asta trecătoare,există ceva ce a dăinuit,ceva ce a rămas neprihănit. Vreo vorbă,vreo privire,vreun cuvânt rătăcit pe o hârtie. Și am decăzut. M-am închis în catacombe,în întunericul tenebros al pământului ce-odată mi-a dat viață. Acum cad. Și cad. Mă izbesc de un vid infinit,într-un abis al timpurilor. Mă înghit valurile murdare ale propriei conștiințe...ar fi timpul să regret? Să-mi doresc o clipă de amânare? Să cer îndurare în fața nemilosului sfârșit? Pot eu oare să decad,să mă scufund mai mult?
Regretul...e doar o umbră a fricii. Un însoțitor loial al ezitării în fața finalității. Nu e real. Nu e sincer. E dorința amânării reîncarnată în amintire. Căci,să fim serioși,cine nu-și amintește în ultimele momente,de păcate,de greșeli,de lucruri ce ar fi brut poate să le schimbe? Dar nu e timp. Milogirea e doar o soluție temporală,făcută să întârzie ceva ce oricum ne doboară.
Nu. Nu mă voi plânge. Nu spun nimic în fața sfârșitului. Nu-mi mai plec capul să ciugulesc cadavre. Stau. Stau și meditez. Ceva ce nu e în firea mea. Și nu mă pot abține să nu mă întreb:sunt de la natură așa? Am fost creat să adun cadavrele de pe drum? Să mă ospătez din frică? Să însemn ce cercuri viața care este pe sfârșite? Sunt oare doar un mesager al Morții celei oarbe? Ori oare așa am fost învățat să fiu? Dresat să sfâșâi cu ghearele goale. Să nu știu ce e blândețea,ce e iubirea,ce-i frica de-nălțime...poate. Nu știu. Nu-mi amintesc ce-ar fi trebuit să fie.
Mă-neacă valurile. Mă spală de voință și de spiritul de biruință. Mă adoarme legănându-mă,luându-mi aerul. Dar nu pot. Vreau să strig. Nu vreau să mai tac. Mă ucide liniștea care mă cuprinde cu brațele de fier. Întind aripile și mă lupt. Mă lupt să ies la suprafață. Să nu mai înghit noroiul,duhoarea aceea de moarte. Și am țâșnit. Dintr-un impuls dat de disperare mi-am mișcat aripile...
Stâncă...miros reavăn de pământ.
-Spune-mi tu mie,Pământule,ce din beznă te-ai născut,ce vrei,ce vrei de la mine?! Mi-ai dat naștere...m-ai făcut ceea ce sunt. Păgân sunt din născare,dar asta nu-mi dă vreo alinare. Aș vrea să te înțeleg măcar acum,să știu de ce m-ai făcut așa cum sunt...Tiran. Părintele meu zidit în armuri de pământ,ce-ți dorești de la această lume care moare? De ce mă pui să adun atârvurile goale? Mă pedepsești? Vrei ode să-ți aduc pentru creare? Sau vrei războiae,sângele șiroaie să-ți unde iarba neagră,arsă? Te-ai plictisit de Soare? De vânt? De lumea muritoare? Vrei să-ți arăți puterea distrugătoare?!
Nu înțeleg. Așa cum nu înțeleg nici stânca care nu se tocește când îmi ascut ciocul de crestele ei. Cum nu înțeleg mișcările ierbii și jocurile ei. Și plâng...și țipătul se aude la mii și mii de kilometri depărtare. Acum cineva e speriat. Cineva care moare își plânge ultima rugă. Și pândește. Îmi așteaptă sosirea în acea căldură toropitoare. Dar rezist. Rezist tentației de a redeveni ce am fost.
Las deșerturile goale. Mă îndrept către apus.
Un munte îmi va deveni poate adăpost. Și acolo voi medita la clipele goale.
-Îmi voi aminti de mine ca să nu te uit pe tine,Pământule. Să-ți uit vitejia...Voi medita ca să te iert. Să dau uitării clipele încărcate de furie orbitoare. Să uit chipul Morții și sunetele ultimelor șoapte...rugăciunile rupte de pe buze sfârtecate și-nchinăciunile luate din mâini împreunate...

03:30 aka. Amintiri din casa lui Eminescu

-Te iubesc. Te ador. Tu ești viața mea!
Și ea zâmbea.
-De ce taci? De ce nu spui ceva? Îți place să-ți bați joc de mine,de sentimentele mele?! Crezi că-mi este ușor să mă exprim?!
Și din nou zâmbea.
-M-am săturat de tine! M-am săturat de prezența ta! M-am săturat de privirea ta nemiloasă,de caracterul tău îmbâcsit de răutate! Încep să te urăsc. Nu,nu încep,chiar o fac! Te urăsc! Dispari din fața mea!
Și crăpată continua să zâmbească.
-Ești nebună? Să chem paza să-ți pună cămașa de forță? Sau ce,nu ți-au ajuns electroșocurile de azi-dimineață?
S-a încruntat. În sfârșit o reacție!
-Deci ești acolo! Nu ți-ai pierdut de tot mințile. Acum spune-mi,de ce taci? De ce nu mai spui nimic? Ieri ai fost atât de vorbăreață și azi...
Același zâmbet. Nu mai pot să îndur și arunc cu scaunul în ea. Se sparge de tot. Rămâne un singur colț de unde zâmbetul ei mă urmărește otrăvit.
Acum regret. Mi-am rănit mâinile încercând să adun cioburile,să le lipesc asemenea unui puzzle încurcat. Dar lipseau prea multe fire de praf de sticlă,era mult prea cald pentru ca răsuflarea mea înghețată să le lipească la loc.
Și acum stau. Cuvintele se izbesc între ele,creând valuri de pulbere pe lângă mine. Și totuși nu pot să o uit. O urăsc și o ubesc. Vreau să scap de ea,dar acum îi regret dispariția. Și mă apuc de lipit. Cu bucăți de sânge închegat le potrivesc și le oblig să redevină ce au fost. Dar ea nu mai era acolo. O fi rămas în colțul ăla? Nu,nu-i acolo.
Privesc capodopera sclipicioasă de pe podeaua mâzgălită de praful îmbibat de sânge.
-Unde ai plecat? Iar îți bați joc de mine?!
Sunetul zâmbetului ei mut îmi țiuie în urechi. E obsesiv. Îl detest. Mă face să mă simt rău. Vreau să plec. Dați-mi drumul de aici!
Și brusc se ia lumina. Singură,mă așez pe scaun.
-Drace! Ce s-a mai beznărit aici!
Un val de curent îmi zguduie corpul,îmi înconjoară oasele,îmi buimăcește gândurile și așa răsfirate. Îmi place electricitatea. Mai ales atunci când îmi atinge corpul. Mă simt mai aproape de ea. Ca și cum tentaculele albastre formate din arcuri electrice sunt degetele ei care-mi mângâie părul,îmi îmbrățișează trupul obosit și-mi deșteaptă memoria pierdută în țipetele din sala de experimente.
Amorțită,pierdută în meditație,mă las târâtă în cel mai întunecos colț al celulei albe. Strânsă îmi mine,cu ochii goliți de orice expresie,simt. Simt plăcerea nedefinită de senzații tactile. E imposibil să descrii mișcări inexistente,care sunt acolo prin simpla formă a zâmbetului. E aproape. Întind mâna și îi ating răceala,îi șterg sudoarea închegată ce pute a cadavru. Zâmbesc. Ba nu,râd. Știu asta deși nu mă aud. Am găsit-o...
Mă privesc în geamul ușii și o văd. E murdară. E vânătă. E istovită. Săraca! Probabil a fost îngrijorată. Ating sticla rece și șoptesc:
-Mulțumesc că nu ai plecat.
-Nu am cum să plec. Mă ții captivă de când te știu și de când mă știi. Despărțirea nu este posibilă. Poate mai târziu...în ultimul somn.

Mâna mi se oprește automat asupra ultimului rând scris. Întorc capul și-mi privesc reflexia în oglinda de pe perete. Ce imaginație bolnavă! Să cazi ispită și să te îndrăgostești de ceva ce nu există,de ceva mort. Și totuși...ce frumos se mulează carnea mea pe carcasa ta goală. Ce bine ne înțelegem din priviri! E ca și cum ți-aș citi gândurile. Ce vreau eu,vrei și tu. Ce visezi tu,visez și eu...
Nu! Nu repet istoria. Mă îndepărtez de demonul reflexiei și trag învelitoarea de catifea neagră peste luciul tăios al oblinzii. Nu-mi place. E ca un giulgiu ce acoperă un corp golit de viață. Imediat ce senzația de disconfort se instalează în preajma mea,mâna mi se agață și trage șnurul catifelei. Iat-o! De ce să o ascund? De ce mi-ar fi rușine cu ea? Nu e ea o parte din mine? Dacă nu mă iubesc eu pe mine,atunci cine o va face?

Monday, June 20, 2011

Subiectul?! Eu.El.Noi.Voi...MAREA LUME

Prin perdeaua de fum se văd chipuri,zâmbete viclene și ademenitoare,sclipirea unor măști.
Opiumul ce antrenează atmosfera ne conferă libertatea minții,elasticitatea corpului. Orgia din care s-au născut,păcatul prin care se ascund,sentimentul de remușcare...toți sunt la fel. Și toți au fost la început ca noi. Închiși în bula de săpun,muți și surzi,orbi și retardați mintal,acum nu-și mai amintesc. Se pierd în carnagiul din jur,se eliberează de orice inhibiție și se scaldă în noroiul prefăcut în lapte.
Metafora ne îmbracă pe toți. Eu. Tu. El. Ea. Noi. Voi. Ei. Atâtea pronume personale,atâtea litere care ascund înțelesuri misterioase.Eu te văd pe Tine. Tu îl vezi pe El,iar El o vede pe Ea. Noi vă vedem pe Voi. Voi îi vedeți pe Ei,iar ei Ei mă văd pe Mine. Șirul poate continua. Combinații sunt destule. Și când crezi că ai ajuns să vezi adevărul,constați că nu este nimic altceva decât o altă metaforă,un alt mod de exprimare neînțeles.
Și așa trăim. Alergăm zilnic printre ziduri de cuvinte,călcăm pe suflete albe,scrise cu cerneală. Ne-am găsit refugiul. Minciuna. E albă, e neagră,e așa cum vrem noi. Pretindem că ne-am născut din adevăr. Dar adevărul meu nu este și adevărul tău. Adevărul meu nu este al nimănui. Numai eu îl știu,numai eu îl descopăr în fiecare zi,ca la final să aflu că nu-l pot rosti. Și atunci mint. Spun un adevăr care nu doare,care nu mă rănește. Și această minciună devine adevăr pentru ceilalți.
Ne îngropăm.În nimicurile pe care le spunem zilnic,în cuvinte nefolositoare,rostite numai de dragul de a spune ceva. Tăcerea este într-adevăr de aur. Realizez asta în timp ce mă pierd printre formele goale generate de imaginația intoxicată de drogul ridicat în vapori de fum înecăcios.

Recitesc.
Și asta nu-i tot o minciună?

Sunday, June 19, 2011

Gândurile mele erau și sunt bune

Naivitatea...specialitatea mea. Te-am crezut din prima clipă. Te-am ascultat mereu. Fără întrebări,fără îndoială. Tu ai fost mereu pe primul plan pentru mine.
M-ai crezut copilă,închisă într-un cub de sticlă,vrăjită de fluxul tău de fraze. Te înșeli. Și știi prea bine. Ți-am dovedit de atâtea ori,m-am exprimat de atâtea ori,chiar cu riscul de a te contrazice. Dar nu ai vrut să vezi.

Și acum îmi vine să plâng. Ești departe tocmai din această cauză. Din cauză că m-ai crezut naivă,te-ai îndepărtat și mai mult,ajungând acolo unde nu te pot ajunge nici într-o mie de ani. Chiar în această clipă,văd aceste rânduri încețoșat pentru că lacrimile mi se strâng pe gene,amenințând să-mi ude obrajii.

-Nu te părăsesc...niciodată nu am făcut asta. Voi fi mereu lângă tine,acolo unde vei avea mai multă nevoie de mine. Sunt doar puțin obosit. Nu plec nicăieri...

E o promisiune,nu-i așa? Atunci de ce cuvintele tale se transformă în șoapte,în murmur neînțeles ,numai ca apoi să piară,neauzite vreodată?!

Ai mințit...iar acum am rămas în naivitatea mea,uitându-mă mereu în jur,căutându-te mereu în cei care vin,în cei care pleacă. Uneori mi se pare că te văd venind către mine. Și atunci alerg. Alerg până la epuizare,dorindu-mi numai să-ți zăresc zâmbetul,zâmbetul acela...îl adresai tuturor...dar mie mi se părea special.
Prezent.
-Mincinosule...ai plecat și nu te-ai uitat nici măcar o secundă în urmă!
Și-mi plâng în pumni zilele senine,legănându-mă când înapoi când înainte,în același loc de unde ai plecat...

Prospectul legat de testamentul unei rime

Legate de dor,lipsite de nori...
Așa ne sunt cerurile.
Gri și negre,roz ca albătrelele.

Plecăm de aici spre a renaște.
Vânt.
Apă.
Piatră.
Lăsăm țărâna și scoatem suferinzi
Sunete copiate de oglinzi.
Ecoul.Îl aud mereu,mereu
Mă urmărește urlând „eu...!eu...!”

Uimiți de gânduri negre,sumbre,
Ne aruncăm în abisuri de un pătrunde
O miasmă,o duhoare ce numim iubire,
Ce ne-mbată. Ne aruncă. Ne ucide.
Sângele.

Ah,pesimismul ăsta!

Și vrei să scrii,dar nu mai ai cerneală.
Îți picuri sângele pe foaia goală,
Despuiată și violată,
Torturată.
Mânjești pereții albi cu hieroglife.

Și vrei să recitești...

Dar nu poți. Nu te regăsești în semnele ce sunt lipsite de viață.

Curând va fi finalul...
Ploaia nu o să ne mai ceară
Tributul.

Marea.
Pescărușul.
Nisipul.
Uitare.

Memoria ce ne desparte
S-a întinat cu remușcare.
Dar se stinge.
Și moare,moare,moare...

Păcatul nostru e durerea,
Plăcerea.
Extazul noastru e atingerea.
Erotică și înfrigurată,
Ne otrăvește transfigurată
În ceea ce noi numim Iubirea.

Găsit.
Pierdut.
Lăsat să cadă.
Înecat într-o cadă...
...de cuvinte oarbe,
Justițiare.

N-am,n-ai,n-avem
dreptul oare?
Ne-am născut din păcatul unei mame iubitoare
Și ne târâm pe pământul ars de soare
Udat de ploaia trecătoare.
Și-apoi murim.
Toți sub același soare.

Și crucea.
Dar divin
Dar greu și mușcător ca un spin.
Ți-e dată,apoi ți-e luată.
Ai făcut sau n-ai făcut...

Pute.
A carne încinsă,a noroi de oseminte goale.
E mlaștina.
Se întinde cât poate cuprinde
Și pământul îl înghite.

Așa se moare...

S-au înmulțit crucile în cimitirul sufletului meu

Viața? Un nor de praf ridicat în valuri,scuturat în chip de ploaie solidă.
Visul? Chemare himerică într-un joc nebun,construit din cărămizi schimbătoare.

Astăzi mi-am petrecut ziua pe ultimul zid care mă închide. E un zis gros,făcut din piatră erodată de apa murdară care se izbește de el,ridicat ca să mă protejeze,să mă țină departe de lumea de fum înșelător. Nu i-am pus niciodată la îndoială credința,niciodată nu am vrut să-l dărâm sau să-l trec.
Înăuntru,în mica cutie se aude muzică. În surdină,cu o tonalitate caldă și liniștită,dar tristă și distantă. Aici se intră greu. Iar ieșirea...se întinde spre apus,falnică și luminoasă,gazdă a tuturor celor care au plecat. Cimitir cu cruci groase,de lemn,de piatră,de marmură groasă. Acolo domnește liniștea. Doar uneori se aude un vuiet,jalnic și mândru,plângăcios și mângâietor,rece și dulce,cu miasma florilor de crin. În biserica părăsită bufnițele veghează altarul dărăpănat,loc de veghe pentru momentele în care mi se face frică și vreau să plâng.
Astăzi am rămas iar singură. A dispărut cu un zâmbet cald,cu o atingere plină de regret,lăsând în urmă doar o umbră ștearsă ce a pierit odată cu lumina soarelui. Și acolo s-a ridicat o nouă cruce,un falnic paznic de marmură albă pe care scrie: „Și vreau să-ți însemn urmele cu o ploaie de milioane de stele căzătoare...”
Căzută.Scuturată.Trezită și iar rănită. Ascunsă și plânsă.Veselă și iubitoare. Am fost de toate. Pentru ce? Pentru cine? Pentru ce atâtea vise divine?! Uman e numai pământul nesimțitor pe care calc și poate ploaia care seamănă promisiuni deșarte în vântul greu. Ei,toți care au fost aici și-au pierdut această calitate în momentul în care au dispărut precum idealurile ridica și dărâmate.
Nu-mi place să mă repet și totuși o fac. Eu cui rămân? Eu ce pot să mai fac în continuare?
Îi las să intre,bucurându-mă de prezența lor,fără să le prezic sfârșitul,pe care îl cunosc atât de bine. Și când se apropie momentul devin una cu pietrele și tac. Tac și plâng râuri reci și roșiatice. Și apoi pier. Odată cu ei mă duc și eu,călătorind pe căi uitate de lume,bătătorite de suflete rănite,marcate de sângele pierdut în lupte.

Și am o singură întrebare:
-De ce,Doamne,mă chinuiesc cu aceeași moarte numai pentru a asculta slujba Învierii încă o dată?!

Din jurnalul unui suflet solitar-Partea 1...

Hmmm...azi am simțit vântul. Am adulmecat furtuna și m-am hrănit cu picurii grei de ploaie care-mi loveau pielea,îmbibând-o cu parfum de nori. Recunosc. M-am gândit la el. De câteva zile încoace mă gândesc la el. Dar nu în modul vulgar,obscen care ar putea reieșii din context. Nu. Pur și simplu m-am gândit la el. Fără să creez imagini artistice,fără să-mi imaginez atingeri,cuvinte,fraze care ar putea exista între noi. Uneori mă sperie atașarea asta. S-a produs dintr-un nimic,a ieșit din niște păreri apropiate,din niște discuții în care am fost tratată ca o persoană cu păreri și nu ca acea tipă,din acea clasă,din acel liceu.
Și acum aștept. Ploaia,vântul...sau poate soarele și câtecul păsărilor. Nu știu sincer. Cert este că am învățat să trăiesc de pe o zi pe alta,de la un sentiment la altul. Niciodată cu el,niciodată fără el.
Știi cum e? Să-ți descoperi o fobie pe care nu știai că o ai? Asta s-a întâmplat ieri. Stăteam cu cartea în mână(o carte de nimic,cu un subiect întortocheat,cu multe trăiri psihologice și sexuale) și priveam în gol. Atunci mi-a picat fisa. Am descoperit de ce am fugit mereu,de ce fug și de ce o să fug:SINGURĂTATEA...

Tuesday, June 14, 2011

Cum plec și cum valurile șterg urmele mele

Pulberea stelelor,razele lunii pline,gândurile pline de iubire. Pe toate vreau să le adun și să ți le dăruiesc. Poate că gândești ca mine,că toate acestea nu au valoare,că ai prefera nu un cuvânt,ci o îmbrățișare,nu o poezie,ci o sărutare.
Da,până acum am trăit pe nisipul care mi-a intrat sub unghii de fiecare dată când m-a doborât un val. Sunt o femeie a mării. Cere-mi un sărut.O să-ți dăruiesc o floare roșie de coral brodată cu perle albe. Cere-mi o îmbrățișare. O să-ți dedic sunetul primului val care se izbește de malul adormit.
Nu știi? Nu fac parte din lumea ta,precum nici tu nu mai faci parte din lumea mea. Ne-am rupt. Ne-am destrămat precum mileurile centenare...Ne-am desprins cândva din mulțimea omogenă,ne-am deosebit de alții prin culoare și prin voința de a fii ceea ce alții nu sunt. Dar în prezent ai devenit la fel de gri ca ei. Nu mai e pic de culoare în obrajii trași,osoși,lipsiți de viață.Ochii ți-au murit și te-au lăsat orb. Ori nu ăsta a fost visul nostru.
Cum aș putea? Cum aș putea să pretind că te cunosc când tot ce văd este o carcasă goală,lipsită de suflet,de suflare caldă?


Și vrei să te întorci. Chemi timpul să-ți arate drumul,chemi vântul să-ți descopere pașii rătăciți prin praf. Dar niciunul nu mai ascultă de tine. Iar memoria...memoria nu te mai ajută de mult. Când ultimul pigment de culoare a pierit,atunci și ultima ta amintire a murit. Și cu toate astea nu te lași. Fugi,te agiți,încerci să prinzi vântul ca să-ți spună unde sunt,de unde ai plecat și unde trebuie să te întorci. Dar în zadar. Te joci cu nemurirea,te joci cu visul de a fi încă o dată copil. Copil cu sufletul,copilul speranței,a gândului bun și al iubirii necondiționate. Sărman orfan! Eu nu te mai pot ajunge....

Și pot să te las? Nu te-am părăsit niciodată cu adevărat. Îți trimit ploaia ca să te trezească,roua ca să te spele de griul în care ai căzut odată cu ele. Tunetul este mesajul din glasul meu,iar fulgerul tremurul inimii. Îți revii. Încet încet prinzi viață. Începi să-ți amintești. Să te întreb?
-Cum ai ajuns în halul ăsta?!
Nu pierde timpul și fugi. Vino. Vino. Vino. Lumina nu mai doare,iar întunericul nu te mai aleargă din urmă. Vino. Vino. Vino. Nu mai e timp. Nu vreau să regreți. Vreau să-ți văd ochii încă o dată. Vino. Vino. Vino. Revino la ceea ce ai fost. Îmbrățișează-te ca să nu cazi,scuturăte ca să continui,fluieră ca să ajungi. Vino. Vino. Vino. Aceasta este cea de pe urmă chemare...

Oh! Ai ajuns! Dar...îmi pare rău...locul este de acum gol. Valurile s-au retras și încă se retrag,dispar și se evaporă precum lacrimile mele. Iar nisipul...eeeee,nisipul. A devenit granulos,dureros la atingere,pișcăcios. Nu-l mai cunosc,cum nu te mai cunosc nici pe tine. Mă tem că încep să pierd amintirea de sine...mă dizolv în Calea Lactee și nu las în urmă decât o dâră strălucitoare de lacrimi argintii.

-Bine ai venit hoinar solitar și obosit! Te așteptam.

Și pe stânca mea stă scris...
„Aici a poposit o stea,care a vegheat necontenit asupra ta.”