Opiumul ce antrenează atmosfera ne conferă libertatea minții,elasticitatea corpului. Orgia din care s-au născut,păcatul prin care se ascund,sentimentul de remușcare...toți sunt la fel. Și toți au fost la început ca noi. Închiși în bula de săpun,muți și surzi,orbi și retardați mintal,acum nu-și mai amintesc. Se pierd în carnagiul din jur,se eliberează de orice inhibiție și se scaldă în noroiul prefăcut în lapte.
Metafora ne îmbracă pe toți. Eu. Tu. El. Ea. Noi. Voi. Ei. Atâtea pronume personale,atâtea litere care ascund înțelesuri misterioase.Eu te văd pe Tine. Tu îl vezi pe El,iar El o vede pe Ea. Noi vă vedem pe Voi. Voi îi vedeți pe Ei,iar ei Ei mă văd pe Mine. Șirul poate continua. Combinații sunt destule. Și când crezi că ai ajuns să vezi adevărul,constați că nu este nimic altceva decât o altă metaforă,un alt mod de exprimare neînțeles.
Și așa trăim. Alergăm zilnic printre ziduri de cuvinte,călcăm pe suflete albe,scrise cu cerneală. Ne-am găsit refugiul. Minciuna. E albă, e neagră,e așa cum vrem noi. Pretindem că ne-am născut din adevăr. Dar adevărul meu nu este și adevărul tău. Adevărul meu nu este al nimănui. Numai eu îl știu,numai eu îl descopăr în fiecare zi,ca la final să aflu că nu-l pot rosti. Și atunci mint. Spun un adevăr care nu doare,care nu mă rănește. Și această minciună devine adevăr pentru ceilalți.
Ne îngropăm.În nimicurile pe care le spunem zilnic,în cuvinte nefolositoare,rostite numai de dragul de a spune ceva. Tăcerea este într-adevăr de aur. Realizez asta în timp ce mă pierd printre formele goale generate de imaginația intoxicată de drogul ridicat în vapori de fum înecăcios.
Recitesc.
Și asta nu-i tot o minciună?
No comments:
Post a Comment