M-ai crezut copilă,închisă într-un cub de sticlă,vrăjită de fluxul tău de fraze. Te înșeli. Și știi prea bine. Ți-am dovedit de atâtea ori,m-am exprimat de atâtea ori,chiar cu riscul de a te contrazice. Dar nu ai vrut să vezi.
Și acum îmi vine să plâng. Ești departe tocmai din această cauză. Din cauză că m-ai crezut naivă,te-ai îndepărtat și mai mult,ajungând acolo unde nu te pot ajunge nici într-o mie de ani. Chiar în această clipă,văd aceste rânduri încețoșat pentru că lacrimile mi se strâng pe gene,amenințând să-mi ude obrajii.
-Nu te părăsesc...niciodată nu am făcut asta. Voi fi mereu lângă tine,acolo unde vei avea mai multă nevoie de mine. Sunt doar puțin obosit. Nu plec nicăieri...
E o promisiune,nu-i așa? Atunci de ce cuvintele tale se transformă în șoapte,în murmur neînțeles ,numai ca apoi să piară,neauzite vreodată?!
Ai mințit...iar acum am rămas în naivitatea mea,uitându-mă mereu în jur,căutându-te mereu în cei care vin,în cei care pleacă. Uneori mi se pare că te văd venind către mine. Și atunci alerg. Alerg până la epuizare,dorindu-mi numai să-ți zăresc zâmbetul,zâmbetul acela...îl adresai tuturor...dar mie mi se părea special.
Prezent.
-Mincinosule...ai plecat și nu te-ai uitat nici măcar o secundă în urmă!
Și-mi plâng în pumni zilele senine,legănându-mă când înapoi când înainte,în același loc de unde ai plecat...
pare ireal:D e exaCT ca si dialogul meu cand a murit cineva foarte drag mie....
ReplyDeletesi imi pare atat d cunoscut si ma regasesc atat d mult incat sunt aproape sa te acuz de plagiere;)):-s
Da, din durere se naste arta. Si nu stiu de ce, mai frumos suna dorul si durerea in limba romana, decat in alta. Naivitatea...ah...daca ai sti cat de mult m-am luptat si eu cu ea, dar la mine au avut grija altii sa nu mai fiu naiva. Vad ca Regele tau aici s-a jucat cu naivitattea ta, al meu din fericire si-a pastrat statutul de rege. Cei drept a cam dat-o in bara in alta parte... ~Like~
ReplyDelete