-Te iubesc. Te ador. Tu ești viața mea!
Și ea zâmbea.
-De ce taci? De ce nu spui ceva? Îți place să-ți bați joc de mine,de sentimentele mele?! Crezi că-mi este ușor să mă exprim?!
Și din nou zâmbea.
-M-am săturat de tine! M-am săturat de prezența ta! M-am săturat de privirea ta nemiloasă,de caracterul tău îmbâcsit de răutate! Încep să te urăsc. Nu,nu încep,chiar o fac! Te urăsc! Dispari din fața mea!
Și crăpată continua să zâmbească.
-Ești nebună? Să chem paza să-ți pună cămașa de forță? Sau ce,nu ți-au ajuns electroșocurile de azi-dimineață?
S-a încruntat. În sfârșit o reacție!
-Deci ești acolo! Nu ți-ai pierdut de tot mințile. Acum spune-mi,de ce taci? De ce nu mai spui nimic? Ieri ai fost atât de vorbăreață și azi...
Același zâmbet. Nu mai pot să îndur și arunc cu scaunul în ea. Se sparge de tot. Rămâne un singur colț de unde zâmbetul ei mă urmărește otrăvit.
Acum regret. Mi-am rănit mâinile încercând să adun cioburile,să le lipesc asemenea unui puzzle încurcat. Dar lipseau prea multe fire de praf de sticlă,era mult prea cald pentru ca răsuflarea mea înghețată să le lipească la loc.
Și acum stau. Cuvintele se izbesc între ele,creând valuri de pulbere pe lângă mine. Și totuși nu pot să o uit. O urăsc și o ubesc. Vreau să scap de ea,dar acum îi regret dispariția. Și mă apuc de lipit. Cu bucăți de sânge închegat le potrivesc și le oblig să redevină ce au fost. Dar ea nu mai era acolo. O fi rămas în colțul ăla? Nu,nu-i acolo.
Privesc capodopera sclipicioasă de pe podeaua mâzgălită de praful îmbibat de sânge.
-Unde ai plecat? Iar îți bați joc de mine?!
Sunetul zâmbetului ei mut îmi țiuie în urechi. E obsesiv. Îl detest. Mă face să mă simt rău. Vreau să plec. Dați-mi drumul de aici!
Și brusc se ia lumina. Singură,mă așez pe scaun.
-Drace! Ce s-a mai beznărit aici!
Un val de curent îmi zguduie corpul,îmi înconjoară oasele,îmi buimăcește gândurile și așa răsfirate. Îmi place electricitatea. Mai ales atunci când îmi atinge corpul. Mă simt mai aproape de ea. Ca și cum tentaculele albastre formate din arcuri electrice sunt degetele ei care-mi mângâie părul,îmi îmbrățișează trupul obosit și-mi deșteaptă memoria pierdută în țipetele din sala de experimente.
Amorțită,pierdută în meditație,mă las târâtă în cel mai întunecos colț al celulei albe. Strânsă îmi mine,cu ochii goliți de orice expresie,simt. Simt plăcerea nedefinită de senzații tactile. E imposibil să descrii mișcări inexistente,care sunt acolo prin simpla formă a zâmbetului. E aproape. Întind mâna și îi ating răceala,îi șterg sudoarea închegată ce pute a cadavru. Zâmbesc. Ba nu,râd. Știu asta deși nu mă aud. Am găsit-o...
Mă privesc în geamul ușii și o văd. E murdară. E vânătă. E istovită. Săraca! Probabil a fost îngrijorată. Ating sticla rece și șoptesc:
-Mulțumesc că nu ai plecat.
-Nu am cum să plec. Mă ții captivă de când te știu și de când mă știi. Despărțirea nu este posibilă. Poate mai târziu...în ultimul somn.
Mâna mi se oprește automat asupra ultimului rând scris. Întorc capul și-mi privesc reflexia în oglinda de pe perete. Ce imaginație bolnavă! Să cazi ispită și să te îndrăgostești de ceva ce nu există,de ceva mort. Și totuși...ce frumos se mulează carnea mea pe carcasa ta goală. Ce bine ne înțelegem din priviri! E ca și cum ți-aș citi gândurile. Ce vreau eu,vrei și tu. Ce visezi tu,visez și eu...
Nu! Nu repet istoria. Mă îndepărtez de demonul reflexiei și trag învelitoarea de catifea neagră peste luciul tăios al oblinzii. Nu-mi place. E ca un giulgiu ce acoperă un corp golit de viață. Imediat ce senzația de disconfort se instalează în preajma mea,mâna mi se agață și trage șnurul catifelei. Iat-o! De ce să o ascund? De ce mi-ar fi rușine cu ea? Nu e ea o parte din mine? Dacă nu mă iubesc eu pe mine,atunci cine o va face?
No comments:
Post a Comment