Nu vezi,nu vedeți disperarea în care am căzut? Nu înțelegeți că ce a început nu mai are o continuare? Înțelegeți voi tăcerea,gândul,lumina?...Și vă mai spuneți filozofi! E ușor să vorbești vorbe goale. E simplu să te crezi nemuritor în paginile goale. Descompui efemeritatea și te ascunzi în praf gălbui...și ai rămas. Dar pasă cuiva? Ești un nimeni. Un nimic pierdut printre atâtea nimicuri,o pagină pătată cu cerneală într-o carte cu mii și mii de file.
Am uitat...să plâng,să râd,să umblu cu tălpile goale. Îmi târâi pașii pe covoare de cuie,ce s-au tocit de la cât au înțepat. Da,am labele rănite,găurite,pline,pline de cicatrici. Dar nu-i nimic. Nu mă dor. Am uitat ce e durerea. Nu o mai simt... sunt ca de piatră.
Mă întreb dacă în lumea asta trecătoare,există ceva ce a dăinuit,ceva ce a rămas neprihănit. Vreo vorbă,vreo privire,vreun cuvânt rătăcit pe o hârtie. Și am decăzut. M-am închis în catacombe,în întunericul tenebros al pământului ce-odată mi-a dat viață. Acum cad. Și cad. Mă izbesc de un vid infinit,într-un abis al timpurilor. Mă înghit valurile murdare ale propriei conștiințe...ar fi timpul să regret? Să-mi doresc o clipă de amânare? Să cer îndurare în fața nemilosului sfârșit? Pot eu oare să decad,să mă scufund mai mult?
Regretul...e doar o umbră a fricii. Un însoțitor loial al ezitării în fața finalității. Nu e real. Nu e sincer. E dorința amânării reîncarnată în amintire. Căci,să fim serioși,cine nu-și amintește în ultimele momente,de păcate,de greșeli,de lucruri ce ar fi brut poate să le schimbe? Dar nu e timp. Milogirea e doar o soluție temporală,făcută să întârzie ceva ce oricum ne doboară.
Nu. Nu mă voi plânge. Nu spun nimic în fața sfârșitului. Nu-mi mai plec capul să ciugulesc cadavre. Stau. Stau și meditez. Ceva ce nu e în firea mea. Și nu mă pot abține să nu mă întreb:sunt de la natură așa? Am fost creat să adun cadavrele de pe drum? Să mă ospătez din frică? Să însemn ce cercuri viața care este pe sfârșite? Sunt oare doar un mesager al Morții celei oarbe? Ori oare așa am fost învățat să fiu? Dresat să sfâșâi cu ghearele goale. Să nu știu ce e blândețea,ce e iubirea,ce-i frica de-nălțime...poate. Nu știu. Nu-mi amintesc ce-ar fi trebuit să fie.
Mă-neacă valurile. Mă spală de voință și de spiritul de biruință. Mă adoarme legănându-mă,luându-mi aerul. Dar nu pot. Vreau să strig. Nu vreau să mai tac. Mă ucide liniștea care mă cuprinde cu brațele de fier. Întind aripile și mă lupt. Mă lupt să ies la suprafață. Să nu mai înghit noroiul,duhoarea aceea de moarte. Și am țâșnit. Dintr-un impuls dat de disperare mi-am mișcat aripile...
Stâncă...miros reavăn de pământ.
-Spune-mi tu mie,Pământule,ce din beznă te-ai născut,ce vrei,ce vrei de la mine?! Mi-ai dat naștere...m-ai făcut ceea ce sunt. Păgân sunt din născare,dar asta nu-mi dă vreo alinare. Aș vrea să te înțeleg măcar acum,să știu de ce m-ai făcut așa cum sunt...Tiran. Părintele meu zidit în armuri de pământ,ce-ți dorești de la această lume care moare? De ce mă pui să adun atârvurile goale? Mă pedepsești? Vrei ode să-ți aduc pentru creare? Sau vrei războiae,sângele șiroaie să-ți unde iarba neagră,arsă? Te-ai plictisit de Soare? De vânt? De lumea muritoare? Vrei să-ți arăți puterea distrugătoare?!
Nu înțeleg. Așa cum nu înțeleg nici stânca care nu se tocește când îmi ascut ciocul de crestele ei. Cum nu înțeleg mișcările ierbii și jocurile ei. Și plâng...și țipătul se aude la mii și mii de kilometri depărtare. Acum cineva e speriat. Cineva care moare își plânge ultima rugă. Și pândește. Îmi așteaptă sosirea în acea căldură toropitoare. Dar rezist. Rezist tentației de a redeveni ce am fost.
Las deșerturile goale. Mă îndrept către apus.
Un munte îmi va deveni poate adăpost. Și acolo voi medita la clipele goale.
-Îmi voi aminti de mine ca să nu te uit pe tine,Pământule. Să-ți uit vitejia...Voi medita ca să te iert. Să dau uitării clipele încărcate de furie orbitoare. Să uit chipul Morții și sunetele ultimelor șoapte...rugăciunile rupte de pe buze sfârtecate și-nchinăciunile luate din mâini împreunate...
You always amase me! Eu sunt o iubitoare a metaforelor si vad ca si tu. Din cate vad aici, lucrurile par sa mearga intr-o directie buna. Good job Kata:)
ReplyDelete