Hmm...filozofie...

În avion am stat bonsumflată,privind norii gri care defilau sub noi,care aruncau cu praf stelar alb în lumea de la picioarele noastre. Ştiam că deşi în avion era cald,jos,sub noi,în lumea reală,frigul îşi făcea de cap,şuierând pe la colţuri,spulberând visele şi iluziile oamenilor. Urăsc iarna din tot sufletul! Urăsc răutatea cu care spulberă totul din calea ei,crezându-se regină peste gheţuri şi peste viaţă,cum,în disperarea ei superbă,atacă tot ce o depăşea,creând iluzii frumoase ca apoi să le distrugă cu o singură mişcare de mână. Ea era cea care seduce amanţii sau soţii,bărbaţii obosiţi de ispitele diavolului,obosiţi de ciondăneala zilnică cu nevasta,iubita sau sora,numai ca la sfârşitul jocului ea să fie mândră de criminalul creat. Dar până la urmă îi vine şi ei rândul să capituleze în faţa altei frumuseţi pline de gingăşie şi speranţă...primăvara...Până la urmă viaţa nu este colorată numai în alb şi negru...nu,există şi nuanţe de gri,tente de lumină şi întuneric,unde există un strop de speranţă...Am inspirat adânc aerul încălzit din interiorul avionului. Plămânilor mei le era dor de aerul curat şi înţepător de afară,dar la altitudinea aia nu puteam să deschid un geam,nu?

Scriere...

Cum este să fii permanent în întuneric? Este extraordinar să nu vezi altceva decât bezna groasă din jurul tău,să nu te mai poţi bucura de imaginea celor din jurul tău decât ajutându-te de amintiri. Cât timp vederea îţi este ok,nu realizezi ce ai putea pierde dacă într-o bună zi te-ai trezi fără să mai vezi deloc. Atunci ne dorim să întoarcem timpul,dar axa nu merge niciodată înapoi.

Cum te simţi când ştii că eşti desfigurată pe viaţă? Nosol. Frumuseţea a fost un subiect foarte discutat încă de la începutul societăţii umane. Un atuu al femeii asupra sexului puternic,un as al seducţiei,manevrat de suverane la curţile regale sau pur şi simplu o calitate de admirat la femeile pe care nu le putea atinge nimeni cum erau preotesele din templele zeilor. Când eşti frumoasă şi apoi eşti desfigurată,simţi cum centrul lumii tale,motivul pentru care lumea ta exista,a fost distrus cu bestialitate. Te simţi furată,văduvită de singurul lucru de preţ pe care l-ai avut vreodată! Dar când eşti iubită pentru ceea ce eşti în interior şi nu pentru felul în care arăţi,atunci pierderea este puţin mai mică,dar încă doare ca dracu’!

Mesaj,mesaj,mesaj...pentru două treimi de inimă

Dacă o să citiţi o să înţelegeţi...contrar a ceea ce cred unii despre mine,consider că sunt o persoană bună în limita "stocului disponibil" :)) şi de aceea ţin să mulţumesc personelor care mă înconjoară zilnic,exceptând week-end-urile :))..vreau să vă spun,acm că iarna e pe sfârşite :Jos cu Paltonaşele,să vină Sacouaşele!

Multe comenturi dacă vedeţi...

Nori pe cerul senin...

Privesc cerul...şi el priveşte către mine.E senin,iar pe azurul strălucitor plutesc norii albi ca nişte cuvinte scrise de un condei invizibil...forme ciudate,cuvinte fără înţeles,semne ale destinului,toate stau scrise acolo în lumina strălucitoare a soarelui.

Lumina soarelui încălzeşte sacoul închis la culoare,iar zâmbetul tău îmi încălzeşte sufletul.De ce faci asta?Chiar este necesar să-mi zâmbeşti în felul ăla?Nu vezi că mă topesc...că inima mea este surescitată de simpla ta prezenţă?!

Şi din nou îţi întorc spatele şi revin în locul de unde am plecat,în vechea mea bancă care-mi păstrează toate secretele...e oră,fluxul de informaţii mă împiedică să mă gândesc la tine,dar zâmbesc doar pentru mine când un cuvânt îmi aminteşte că tu vei aştepta întotdeauna la baza scărilor...şi sunt invizibilă...

Crezi?!

-Te iubesc,mă crezi?şopti el cu faţa în umbră.

Am tăcut privind mâinile noastre împreunate.Credeam?Doar era o minciună!Un vis indiscutabil!Şi totuşi,ceva mă făcea să mă îndoiesc de propria mea ură,de tot ceea ce-i spusesem înainte...

-Mă crezi?insistă el şoptit din umbră.

Am îngheţat de spaimă.Ceva metalic se lipea dureros de coloana mea,dându-mi fiori de gheaţă şi tremurat de buze. Nu am gândit...

-Da,te cred,am şoptit,gâtuită de emoţie. Şi eu te iubesc...

-Adevărat?

-Da.

Buzele lui s-au mulat pe pielea feţei mele,reci distante,fără urmă de sentiment în sărutarea lor.Era un coşmar.Mai mult ca sigur!Niciodată o astfel de blasfemie nu putea fi reală...să iubeşti şi în acelaşi timp să-ţi ucizi...

-Ai încredere?

-Xan...

-Da sau nu?

-Da,am răspuns docilă,rugându-mă pentru viaţa mea.

-Atunci închide ochii,şopti el în continuare,de acestă dată mai aproape de urechea mea.

L-am ascultat.Un ocean de senzaţii m-au inundat...bănuiam,dar nu vedeam.Şi atunci,am simţit durerea,junghiul în inimă şi am auzit zgomotul înfundat al unui corp care lovea în cădere pământul.Nu vroiam să deschid ochii!NICIODATĂ!

-Crezi?am auzit eu din nou acea şoaptă pierdută în întuneric.

-Da...

-Acum preţuieşti cu adevărat...

Asta este pentru cineva special...

Zâmbeşti!De ce?...

Din nou...zâmbeşti!Eşti ca soarele pe cerul azuriu,ca luna printre stele...simpla ta prezenţă mă face să zâmbesc,să-mi doresc să mă priveşti...de ce?Nu întreba...probabil pentru simplul motiv că inima mea bate mai tare când privirea-ţi rătăceşte asupra mea.

Ziua este lungă când zâmbetul tău nu o luminează...

Te văd...eşti acolo,în locul tău obişnuit. Inima mi se zbate în piept şi simt nevoia imperioasă să-ţi ating faţa,să-mi las degetele să deseneze conturul chipului tău.Dacă aş fi acolo lângă tine,mi-aş lipi nasul de părul tău sălbatic şi aş inspira adânc aroma lor de toamnă.Dacă aş fi acolo lângă tine,ţi-aş lua mâna şi te-aş privi în ochi,lăsându-mi sentimentele să zburde fără să le rostesc...şi tu ai înţelege.Dacă aş fi acolo lângă tine,privirea ta nu ar mai fi încruntată,cu luciu trist în ea,ci ar zâmbi.Dacă aş fi acolo,ţi-aş mângâia fruntea şi toate grijle ar dispărea...dar nu sunt. Nu sunt acolo,iar noi suntem parcă despărţiţi de o mare multicoloră...de o mare de oameni,care judecă şi privesc...

Îţi las rânduri scrise,nu cuvinte rostite...îţi spun fraze mute,ce niciodată nu vor fi auzite...îţi las o melodie de vioară,poate că vei ştii...îţi dau tot ce am şi tot ceea ce sunt...gânduri nerostite,sentimente ne-ncercate...pecetea unor buze frânte...de durere...

...invidia...

Ce e invidia? E un lucru bun?Nu prea...cel puţin nu atunci când intervine între prieteni,când distruge legături speciale,când rupe şi devastează suflete inocente care nu ar trebui să cunoască niciodată acea stare de nelinişte...de disperare că vei fi întrecut de cineva mai bun de o mie de ori decât tine şi ca persoană şi ca inteligenţă...

Eu am gustat-o...are gust amar,ca fierea. Nu mi-aş dori să o simt din nou pe limbă şi nici nu duc lipsa înţepăturilor ei înveninate. Dar ca om slab ce sunt,nu pot să mă abţin...nu mă mulţumesc cu ce am,cu ce obţin prin fiecare secundă de viaţa şi tânjesc mereu după mai mult,după ceea ce au alţii şi probabil că şi eu am avut.Dar există lucruri,intangibile pentru mine şi pentru care sunt invidioasă pe ceilalţi care le posedă. O,nu,nu mă refer la lucrurile materiale,ci la cele de natură psihică...inteligenţă ascuţită,atenţie,iubire...dar mai ales,tânjesc după locul întâi în viaţă...

Dar invidie egal durere...invidie egal autodistrugere...invidie egal moartea sufletului social...

(video borrowed from youtube)

Just...words

-Stai!m-a oprit el prinzându-mă de încheietură.

-Ce?am întrebat sâsâind printre dinţii încleştaţi. Ce mai e de spus acum?Nu crezi că totul a fost spus între noi?

-De ce te comporţi aşa?

-Aşa cum?

-Aşa ca un copil rău,care s-a supărat şi care-şi ia jucăriile şi pleacă,răspunse el privind pământul negru de sub picioarele noastre.Ştii prea bine că am dreptate...vrei prea multe...

-Da?!Chiar aşa o fi,cum zici tu?am mârâit printre dinţi.

Am încercat să mă calmez...nu mai merita...atât timp îl iubisem,dar acum...praf şi pulbere s-a ales de sentimentele mele...puteam să fac totul într-un mod amiabil...nu aşa,privindu-ne de parcă eram duşmani...

-Uite care este problema,am oftat,este problema mea cum mă comport...nu cred că mă cunoşti destul ca să mă judeci...Xan,ştiu că încerci să mă ajuţi,dar eu...

M-am oprit.Nu merita...sentimentul care-mi făcea inima să pulseze trebuia înăbuşit,făcut să dispară.

-Las-o baltă,am mormăit după câteva secunde,încercând să mă eliberez de mâna lui care îmi strângea încheitura.Doar...las-o baltă...

M-am smucit şi am fugit către parcul cu bănci.Îmi pare rău,dar este viaţa mea!Numai a mea...dacă tu nu vrei să faci parte din ea,atunci...adio!Plecă!Eşti liber!Nu am nevoie de tine...dar dacă...numai dacă...

Eşti încă aici?

M-ai părăsit?Ai ales o altă cale?Nu mai vrei să fii cu mine?Mă doare.Ce?Cu greu aş putea spune...toţi muşchii protestează,scârţâind de fiecare dată când privirea ta mă urmăreşte cu acea lumină nordică în ei...dar cel mai tare,cel mai dureros este muşchiul inimii,care se mişcă într-una,pulsează cu viaţă,galopează când te simte...

De ce este totul atât de complicat? De ce tot ceea ce vreau se năruie,dispare,fără să se mai întoarcă vreodată la mine?Eşti tu şi eşti aici...eşti tu şi nu mai eşti aici...

Bate briza rece peste inima mea pustie,iar sunetul ecoului gol mă face să mă strâng în mine,să încerc să uit...dar din păcate nu pot. Ce să fac? Nu mai pot să zbor,căci aripile mi-au fost legate de lanţurile invizibile ale durerii...Mă prăbuşesc?!NU VREAU!....

(video borrowed from youtube)

Sun :)

Primăvară...în sfârşit primăvară!Soarele strălucitor şi melancolic pe cerul azuriu trezeşte lumea din hibernare...oraşul nu mai doarme.Tinerii ies pe străzi şi zâmbesc în plin soare,salutând viaţa şi dragostea,primind razele multicolore cu ochi strălucitori...

Se sărută tinerii şi soarele le încălzeşte iubirea proaspăt născută...nu mai e tăcerea gheţurilor şi nici sărutarea îngheţată şi somnoroasă a vântului ce răscoleşte sufletele o iarnă-ntreagă...

Zâmbesc...şi o floare mă salută din cristalul frumos sculptat de pe masă...

(image borrowed from google)

For someone you love...

(video borrowed from youtube)

Cerul...şi filozofia

Priveam cerul şi mă întrebam în sinea mea de ce oameni nu ridică niciodată ochii să privească norii sau acel ocean nesfârşit de albastru de deasupra lor? De ce merg mereu cu privirea în pământ şi nu se opresc să observe că deasupra lor este ceva infinit mai mare decât ei,de o importanţă deosebită,de un romantism nemaivăzut? Cât suntem pe pământ nu ridicăm ochii spre cer decât ca să aruncăm învinuiri divinităţii,nu ne mai bucurăm ochii cu formele caraghioase ale norilor ca atunci când eram copii şi vedeam iepuraşi pufoşi desenaţi din fum. Ce ciudaţi suntem! Nu vrem să ştim că noi suntem mici,pierduţi într-un univers imens,închişi într-un glob de cristal...

Cry with a smile :)

Cry with a smile
My heart is bleeding
Bewildered I'm here alone
Why is there pian in beautiful moment?
Why do I feel so lost, so empty?

Cry with a smile
My heart is healing
From pain I knew that would come
Why is there luck in a deeply sad moment?
Why do I feel so calm, so peaceful?

Nou...

Aştern încet nişte cuvinte,care în capul meu nu au niciun sens,dar care prind viaţă de îndată de le eliberez din lanţul conştiinţei.E nou sentimentul libertăţii care parcă îmi dă aripi să visez mai departe,în lumea mică şi perfectă. Şi realitatea?Pierdut undeva în umbră,tăişul lucios şi glacial al realităţii aşteaptă să taie lanţul visării,să trezească copilul din dulcea lume care-l minte frumos...şi visez...