Cerul...şi filozofia

Priveam cerul şi mă întrebam în sinea mea de ce oameni nu ridică niciodată ochii să privească norii sau acel ocean nesfârşit de albastru de deasupra lor? De ce merg mereu cu privirea în pământ şi nu se opresc să observe că deasupra lor este ceva infinit mai mare decât ei,de o importanţă deosebită,de un romantism nemaivăzut? Cât suntem pe pământ nu ridicăm ochii spre cer decât ca să aruncăm învinuiri divinităţii,nu ne mai bucurăm ochii cu formele caraghioase ale norilor ca atunci când eram copii şi vedeam iepuraşi pufoşi desenaţi din fum. Ce ciudaţi suntem! Nu vrem să ştim că noi suntem mici,pierduţi într-un univers imens,închişi într-un glob de cristal...