Thursday, August 30, 2012

Precious Person

It's not like me to live in fear.
It's not like me to lose the sparkles of morning in the pouring rain.
It's not like me to keep the memories inside the box of memories.
Then why?
Why can't I fall already?
Why can't I leave it be and never return to those times?
Why can't I be like others, all pretty and dolled up, smiling like a plastic bag and feeling like a muddy cloth on the inside?
Why can't I rip my body apart and step away freely?
Why is the world so stereotypical when it comes to me?
Thoughts that never should have crossed my mind are crowded in the same waiting room, patiently taking turns in knocking at my now scratched door, tormenting me with whispers and calls, cries and stupid laughters... That's me on the inside!
A beautiful Kat on the outside...
A beautiful Kat on the inside...
A 90-60-90 Kat...
I don't know if I'm missing out something good, but I still wish. Wish to be beautiful, to be admired, to me loved, to be held, to meet someone to understand me fully! But is there? Someone like that?
Maybe someday and somewhere in the past, a person like that was born only to hold me tight. Me, me, me. There will be only me in his eyes...a precious person I shall be!

Behind Sorrow's Walls

I've walked down the same path over and over again, trying to find something to hold on, something that would be able to pull me up and let me fly from all this mud that has been ditying my wings, pulling off my feathers and chopping them off...
I've cried the same tears over and over again, calling for someone to understand me.
Why am I so different from all the others?
It seems that to me, even dreaming has been denied...
I'm sorry that I have to live in a cage of broken dreams, where my broken heart now lies, beating weakly and waiting to die.
I'm sorry I'm not strong enough to get out in the whole world and yell my lungs out.
I'm sorry that I'm afraid of you judging me...
Yes, this is me.
Yes, I am fat.
Yes, beauty is not an applying characteristic to me.
Yes, there's nothing that fits me when I'm looking for clothes.
And yes, there's no one by my side now.
And thank you, for sticking close my friend, for never leaving me behind... 'coz after enduring the day's light and insults, you come with soft breeze to heal my pulsating wounds, to relax my nervs by singing your sweet melody to the falling leafs. Thank you for being always the same and for taking as who and what I am!
It seems that you're the only one that remained still as time flew by you...

Sunday, August 26, 2012

În umbra falnicului viitor...mă tem

Într-o lume în care s-a pierdut sensul cuvintelor și toți trăim într-o mare oală din care nu se naște nimic cu adevărat, iar literatura este și ea ancorată prea mult în realitatea zdrobitoare, în această lume s-a născut un suflet visător. Un suflet care pune prețuire pe bătaia vântului la apus de soare, pe pana desprinsă din aripa unui porumbel călător, pe ultima pagină necitită dintr-un jurnal de bord...
S-a născut și a trăit ce-i drept.
Dar acum moare.
Se stinge încet și-și pierde viziunea de copil rătăcitor. Acum a luat-o pe o altă cale. Încercă să nu fie tras în vortexul prostituției mintale. Să nu fie tăiat de piatră 100% alcool. Și să nu fie violat de tăceri pierdute-n fum. Încearcă. Rabdă. Va trece poate. Acea durere ce stă prinsă de el încă de la marea plecare. Se pare că s-a născut cu ea. Nu ca ceilalți. S-a născut cu o povară ce crește pe măsură ce se dezvoltă intelectul necesar ca să o priceapă. Și de ce? De ce nu poate fi ca ceilalți? Spirit liber și dezinhibat? Neatins de diferența de a avea o carapace înfășurată în jurul său ca să-l împiedice să zboare liber...
Cum și-ar dori să știe viitorul! Să vadă ce-l așteaptă fie și numai pentru o secundă. Poate nu-ar mai pierde speranța unui vis ce-l visează de ceva timp acum...
În galaxia viselor sale, poate că cineva-l va salva. Se va trezi probabil vreun Orion care să-l țină strâns în brațe și să nu-i dea niciodată drumul, să cadă-n gol mii și mii de kilometrii fără habar de lumile ce-l petrec zâmbind tainic. Poate că va exista și un alt eu care va trăi în pacea zilei de mâine fără să-i pese o clipă că oglinda nu arată ce-a mai perfectă ființă și că alții au primit totul pe tavă încă de la naștere...
Și poate că la sfârșit nu-i va fi teamă de abis, căci va avea cunoașterea timpurilor apuse și care stau să vină, va știi ce-i suferința căci va fi gustat din pocalul nemuririi ce nu-i veșnice... Și atunci se va stinge în tăcerea neamurilor ce l-au condus cu sunete perfecte în muțenia lor asurzitoare și va fi plâns de însăși Marea Moartă.
Da, atunci va arde ultimul dintre cei ce-au știut...

Brace Myself

I've seen it so many times.
I've been there so many times.
So many yellings. So many tears. So many voices calling the spirit to come back into this dead body of mine. So many slaps and hits and angry tones that made me shrug in the end and shirink in the corner of my dreams, away from the cold and damp weather...
So many fights.
So many calls in the middle of the night, sirens screaming from the top of their lungs.
And how I managed to finally grow up from all of that? How on Earth did I managed to leave without any trace and never look back?
I severed all the ties I had with this dying world. There's nothing holding me back, nothing calling me to turn around and surrender myself to the cold wind that seems to never stop himself from blowing it's cold shivers over my neck and spine...
And now there's that reflection...
Did I do it alright?
Was it good? Did it feel good? That cold, metal taste on your lips, that salty tast of the holy water that streamed down your face...was it good? Did you taste it? Did you feel it?
'Coz I haven't. Not even a drop of it. Not even a second of it. Not at all.
Have I turned into stone?
Have I turned ice-cold?
No.
It's just that I've suffered too much over too little shit lately. I've cried too many night when I should have smiled at the silliness of the stupidity that caught us both in a never ending circle. I've been there and I've done that already. So now there's nothing remaining for me to do here...not even crying. Not even regretting. Yes, I chose smiling over regrets, hapiness over questions...
That's plain stupid! What you do concerns only you now! Don't get me in your shit! Don't make me come over once again! 'Coz I'm tired of mute sounds and stone smiles.
My soul is ready for departure now...

Access denied to all the memories we've made...

Tuesday, August 21, 2012

Propriul meu Mesia

Și am ajuns într-un punct mort unde eu decid sfârșitul unor vise și așa muribunde și suferinde.
Nu-i vorba aici de speranța care moare ultima, nici de vise sfărâmate sau gânduri care continuă să plutească în derivă într-un timp care pare să nu înțeleagă prezentul.
Și nu-i vorba nici despre întunericul pe care l-am strâns în jurul meu ca să mă protejeze de tine. Nu sunt eu cea care se ține strâns de tine, ci tu care refuzi să pleci și să mă lași așa cum sunt eu acum, pe tăcute suferind și îndurând tăieturile unei legături retezate chiar de lângă rădăcina sufletului. Nu sunt eu de vină. Ci tu. Nu ești tu persoana care a lăsat totul din mână, alergând spre ciudatele hoarde de păsări negre? Nu ești tu persoana care și-a ieșit din mână și nu a mai exersat zâmbetul care știa atât de bine să mă liniștească în cele mai stupide  situații generate de o imaginație adormită? Care înțelegea murmurul unor buze care adormiseră înainte să dea glas unui gând menit să-ți aparțină?
Am pășit mereu în urma ta. Am fost mereu pe o treaptă mai jos și am suferit diferențele unei josnice căderi de fiecare dată când ne erau comparate gândurile și gesturile. Poate ar trebui să-ți mulțumesc, căci nu știu dacă aș fi avut elanul necesar să sar în lume dacă nu erau reușitele tale trâmbițate mereu înaintea-mi... Da, îți mulțumesc, tu stea care acum apune pe cerul meu, mâzgălindu-mi geamul cu dâre sângeri de cuvinte ce știu că vor veni la scurt timp după revelație...
Iartă-mă, căci acum e definitiv. Nu mă mai întorc din drumul pe care acum l-am trasat ca pe o linie subțire într-un nisip murdar, spălat de niște ape tulburi, ce nu lasă să se ghicească prăpastia pe care o ascund. Am decis că numai eu pot să fac asta. Fără durere. Fără remușcări. Fără niciun fel de urare. Simplu. Definitiv. Am decis să fiu Mesia propriului meu suflet și să mă ajut să mă ridic de acolo de unde am căzut, să pun capăt judecății infinite.
Lasă-mă să devin rece față de tine. Să nu mai visez că se poate repara ceva din toate câte s-au stricat cu timpul.
Lasă-mă să calc pe podul putred și da, lasă-l să se surpe în spatele meu, să cadă viermii în apele ce curg dedesubtu-i.
Și-ți jur că am să redevin copilul care am fost când te-am întâlnit, păstrând un dram din înțelepciunea pe care am acumulat-o cu anii. Și-ți jur că nimic din câte-au fost nu vor mai conta în fața schimbării mele! Nici genunchii scrijeliți cu sânge vechi de când lumea, nici lacrimile care au lăsat dâre de praf pe obrajii parcă mâncați de boală. Da, ai fost ca o boală pentru sufletul meu. Ai profitat de inocența unui glas ce a rămas tăcut în fața transformării tale maiestoase. Ai totul acum. Așa că lasă-mă să plec ala cocârjată și amărâtă. Nu iau nimic cu mine, nu-ți fur lumina care te înconjoară...
Lasă-mă să uit, să simt cuvintele pe care eu le-am rostit când m-am decis că o să las totul să treacă, că o să te las să pleci, să te îndepărtezi așa cum deja o faci.
Și lasă-mă să mă plec în fața acestui final întâmplător și sfâșietor, să iau aminte la durerea pe care-o string în mine în timp ce zâmbesc pe dinafară. 
Lasă-mă să fiu ce-am fost cândva, un spirit liber, un copil închis în lumea sa, fără trădări și minciuni, să nu mă maturizez în frica mea, să nu-mi pic cu ceară secretele pe care ți le șopteam cândva...
Au trebuit să treacă ani și ani ca să mă pot sustrage de la propria-mi autodistrugere. Și știu că nu înțelegi ce vrea un copil ca mine să spună prin atât de multe cuvinte. Dar sper că undeva și cândva, de te vei rostogoli de pe piedestalul unde te-ai urcat, de se va stinge lumina care te-a orbit, ai să dai peste mine din nou și ai să vezi poate același copil pe care l-ai întâlnit la început în locul omului mare care o să fiu. Și atunci vei știi poate că nu există un „din nou” în toate...
Și-ți doresc tot binele din lume, dragă prietene. Doar atât mai vreau de la tine...să-mi uiți te rog numele.

Monday, August 13, 2012

Society for Monsters

He struggles to find his way.
The mud. The pools of dirty water. Nothing keeps him away from following his own way, his own path in this sickly life.
And there's the city. Grey and shallow, looking like a sketch made in crayon, too noisy for it's silent and deathly ways of killing everything that should stay alive an pure. That's not the place where the fairytale can be born or stay alive!
But he passes through it, becoming one with the crowd, a mere gray silhouette. But even so, the man continues to walk, pushing aside everything that stands in his way, putting down everyone that tries to keep him away from his path. He only listens to the light. He only follows the light.
He doesn't hear his own heart beating in his chest.
He can't see the way the light fades away.
He lost his way.
He lost his way in the city and now he's all confused and wondering if what he did till then was wrong. He had nothing. Nothing to keep safe, nothing to hold dear, nothing to love. His obsession was the one that kept him above the waves that threatened to crash over his weak body, above the water that could have drowned him.
But he took his time to wander around the cold city with the rain falling over his back. The tall buildings were howling at the emptiness that was surrounding them. The sky was ignorant at the suffering beings that were crawling from one side of the street to another. Somewhere in the distance, a man died. Somewhere close by, a girl lost her teddy bear. But even so, looking at the innocence of life, he could see the monsters that were swarming around. And they weren't made of smoke or shadows. And they weren't weak and dying. No. They were touchable. They were powerful. They were eating and living. They were living inside every single human. And he, the only man that held his heart in his hand, with his will strong, he was the only one that could see them. The monsters. A society of monsters, where saying 'sorry' was like comminting suicide, where helping the others was a prof of despise, where 'I am who I am and you are my slave!' was more apropiate to tell to you best friend. A society where love died.
That's what he saw. And there was no way out for him. Out of the city, out of that circle of darkness, out from that society that grew up with time, swallowing the sun in the end.
And he bowed down in the end. His heart withered and disappeared without him even noticing. His will grew weaker with time until it broke down. He got influenced to do bad things. He became a liar, a thief, a rapist. A murderer for dreams...