I lost it...and I'm missing it

(video borrowed from youtube.com)

Și te întreb chiar acum...

...de ce taci și nu mai spui nimic...?

...de ce soarele s-a ascuns în nori și nu mai apare pe cerul meu...?

Respir aerul rece al iernii și realizez cât de multă singurătate e în lumea asta,cât de mult ne este frică de întuneric.Fobia nopții stăpânește prea mulți din cei din jurul meu ca să mă pot opune,așa că-mi plec capul sub forța sa care mă apasă către pământul tare.

Deși recunosc,nu pot spune că mi-e frică de întunericul în sine. Nu. Mi-e frică de ceea ce reprezintă el pentru mine:singurătatea.Nici de ea nu mă tem atât de tare cât mă tem de infinitatea ei dincolo viața asta efemeră.Nimeni nu poate spune că nu s-a simțit singur vreodată pentru că acest sentiment de goliciune,de frustrare și melancolie se desfășoară în jurul tău pretutindeni,asemenea unei panglici multicolore.

Uneori mă întreb ce gândesc centenarii acestei lumi despre această viață.Ei par să se bucure de fiecare clipă petrecută printre noi și nu cred că-și doresc să întoarcă timpul înapoi.Cronos nu le este zeu,căci prezentul le stăpânește inima alături de familie...

Și apoi mai sunt senilii...uitați,captivi într-un trecut paralel cu prezentul în care noi trăim,ei sunt singurele legături tangibile cu trecutul.Cred că sunt singurii care nu simt durerea ascuțită a singurătății și a frigului.Pierduți undeva într-o lume a lor,pierd contactul cu realitatea dură și continuă să viseze frumos...și apoi,când se întâmplă să revină în prezent,zâmbesc cu amărăciune anilor de aur ce-au trecut pe lângă ei.

Și te întreb acum...de ce frigul mușcă cu colți de argint orice mișcă?Și cum poți să te ascunzi de bezna care tinde să te înconjoare?...

Nu poți...și lupți...și nu învingi...

Decembri

(video borrowed from youtube.com)

Today's best song...Cascada - Everytime we touch (slow)

IN MEMORIAM...

E fals.E fals.E totul atât de fals.

Cer sesin cu raze oglindite în albastrul nesfârșit.

Furtună.Gând neterminat.Bătaie de inimă sufocată,blocată,epuizată.

Și tăcere.E dureros golul rămas.Te arde.Te sufocă.Te inundă în mii și mii de cascade tumultoase.

E oare greșit?E oare greșit să zâmbești?E oare păcat să râzi când un fulger cade?

Ești neputincios.Și plângi în disperare.Plângi în pumni zilele ce-au trecut pe lângă tine,razele arse de lumină.

Neterminat.Rămas suspendat într-un gol de aer,într-un univers aprins de lacrimi.Pulsul slăbește,inima încetinește,iar visul frânt cade în prăpastii afective.

E gol.E rece.E de necrezut.E imposibil.E...așa cum n-ar trebui să fie.

Fals.Neadevărat.Mincinos.Greșit.E totul atât de gol.Rezonanța cerului în ochi sticloși,pierduți în mările de-argint ale anilor trecuți.

Pierdut.Pentru totdeauna dezrădăcinat,desprins și lovit.Avem dreptul la vise?O noapte neagră,fără vise,fără gânduri,fraze și cuvinte.E totul atât de negru și închis.S-a încheiat.S-a sfârșit.S-a pus punct acelui trecut.

N-ai vrut.N-ai putut.Ți-a fost frică.Știm.Înțelegem.Ia-ne de mână.Un lanț uman,o inimă tremurândă,un colț de cer cu numele tău.

Nu e corect.Nu e cinstit,că în această viață TU ne-ai părăsit.Pierduți pe mări agitate,rătăciți prin păduri întunecoase,ne speriem de umbre și stânci.Suntem mici.Acum știm cât suntem de mici,de neputincioși și de plăpânzi. Ești aici...nu mai ești aici.Ecoul vocii tale încă se mai lovește de pereții goi și triști.Dar nu mai ești aici.

Tăcerea ta va fi veșnică.Nicicând suspinul nostru nu te va mai ajunge,nici gândul nostru nu te va mai tulbura.Ești liniștită,dar știm că ți-e frică.Suntem aici.Suntem cu tine.În inimă și cuvinte,în gesturi și tăceri,râdem și ne amintim de tine.Te ținem de mână pe măsură ce ne apropiem.Ne e greu.Ți-e greu,dar trece.Și suferința și lacrimile și tot.Totul trece.La fel cum și tu,efemeră ființă,ai părăsit acest drum pentru totdeauna.

Noi suntem aici.Tu acolo.un zbor nu va fi de ajuns sa ne reunească.Noi de aici îți ghidăm drumul.

o candelă aprinsă,un boboc de floare,un portret prins în perete.E...crud,e tragic,e...Doamne,odihnește-o-n pace!

Momentan hoinărim.Printr-un deșert al dezorientării,fără conducător,ne pierdem prin furtuni de nisip până ne vom regăsi.Poare vor încerca să ne adopte,poate vor încerca să te-nlocuiască,dar niciodată,niciodată...

E dur.E greu.E complicat.E plin de urlete și lacrimi.Dar poate va trece.Poate e doar un vis urât.Poate totul se întâmplă în mințile noastre.Realitatea e dură...

Vino înapoi!Promitem.Vom fi copii cuminți.Vom fi așa cum ți-ai dorit.Numai vino înapoi...

Dar nu...promisiunile noastre,strigătele noastre nu te mai ajung,nu-ți tulbură somnul

Adio,deci,rămas bun!E ultimul tău drum.E ultimul nostru mesaj,ultimul nostru gând...

ADIO!

Adio,deci rămâi,Adrian Păunescu!

Rugă pentru părinți-Adrian Păunescu

Enigmatici și cuminţi
Terminându-şi rostul lor
Lângă noi se sting şi mor
Dragii noştri, dragi părinţi.
Cheamă-i Doamne, înapoi
Că şi-aşa au dus-o prost
Şi fă-i tineri cum au fost
Fă-i mai tineri decât noi.

Pentru cei ce ne-au făcut
Dă un ordin, dă ceva
Să-i mai poţi întârzia
Să o ia de la-nceput.
Au plătit cu viaţa lor
Ale fiilor erori
Doamne, fă-i nemuritori
Pe părinţii care mor.

Ia priviţi-i cum se duc
Ia priviţi-i cum se sting
Lumânări în cuib de cuc
Parcă tac şi parcă ning.
Plini de boli şi suferinţi
Ne întoarcem în pămînt
Cît mai suntem, cît mai sunt,
Mângâiaţi-i pe părinţi.

E pămîntul tot mai greu
Despărţirea-i tot mai grea
Sărut mîna, tatăl meu!
Sărut mâna, mama mea!
Dar de ce priviţi aşa
Fata mea şi fiul meu
Eu sunt cel ce va urma
Dragii mei mă duc şi eu.

Sărut mâna, tatăl meu!
Sărut mâna, mama mea!
Rămas bun, băiatul meu!
Rămas bun, fetița mea!
Tatăl meu, băiatul meu,
Mama mea, fetiţa mea!

Adio,deci rămâi în memoria noastră,a tuturor românilor ce-au iubit într-u câtva poezia ta...omul și poetul Adrian Păunescu.

Happy Birthday!!!

HAPPY BIRTHDAY to our dear Otter Prince HEO YOUNG SAENG!

Separated 2

Tăcere.În jurul meu totul se leagănă într-o deplină tăcere,iar ecourile mute ale minții mele se pierd încet în culorile violente ale cerului.De ce?De ce ne-am despărțit?De ce ai dispărut din fața mea și m-ai lăsat singură?

-Luminăția Ta,se auzi o șoaptă fantomatică în jurul meu.

Înghițindu-mi suspinele,am privit cu atenție în jur.Nimeni.Pustietatea se scufunda în lumina palidă a asfințitului.Un cerc de foc era trasat cu linii subțiri în jurul meu.Am încercat să-i părăsesc perimetrul,dar focul pe jumătate stins izbucni brusc,flăcările ridicându-i-se până la doi metrii de la pământ.

Ce?!Dezamăgită,m-am prăbușit în genunchi pe pământul tare.

-Kim...

Dar întunericul continua să se adâncească,înghițindu-mă ușor în neantul său.Îmi era greu.Atât de greu să respir,să gândesc...să rămân cine eram.Mă pierdeam pe sine într-un nesfârșit trecut.Imaginile mi se perindau în fața ochilor,întreținând focul îndrăcit al durerilor.Dar toate erau în ceață,ascunse parcă după un văl.O singură amintire se individualiza prin claritatea sa.Era o noapte senină cu lună plină și cântec de greieri sub fereastra deschisă larg.Camera luminată slab de o lumânare cu apărătoare în formă de fluture,îmi permitea însă să văd pe cel de lângă mine.Îmi zâmbea.Mireasma dulce a corpului său îmi amintea de clipele plăcute petrecute împreună după victoria obținută împotriva Celor Roșii.Îl priveam cu atenție,studiindu-i fiecare linie a mușchilor...NU!NU!NU!

Nu...ecoul slab al rațiunii devenii brusc mai puternic,trezindu-mă din crunta visare.Nu-mi permiteam să mă întorc în trecut.Prezentul era important pentru mine.Fiecare secundă era vitală pentru sentimentele mele.Și apoi,viitorul...urma să cuceresc viitorul,să mă ridic din nou ca persoana măreață care am fost.Sau...

Nu.Kim avea dreptate.Trebuia să lupt.

Pentru mine și popor.

Pentru trecut și viitor.

Să înlătur tot ce-i dăunător

Din viitor.

Asta era lupta mea.Eram singura care putea învinge.Știam asta. Flăcările s-au stins brusc,permițându-mă să părăsesc cercul ars.Asta era...încrederea,acceptarea propriului destin.

-Ne vom revedea,am șoptit privind spre nord,spre locul unde se afla capital înfloritoare.

Alarma ceasului a fost cea care m-a deșteptat.Nu mă așteptam.Inima îmi băte în piept,anticipând momentul confruntării.Și din nou acest prezent ciudat,care mă debusolează.

-Bună dimineața,rază de soare,zâmbi el de lângă mine.

Și din nou am uitat.

Separated

Lovită,trântită,doborâtă și prăfuită de mii și mii de ori.

-Luminăția Ta!gâfâi Kim cu fața refectându-se în luciul tăișului.

-Două...secunde,l-am rugat simțind cum mușchii încep să mi se rupă,să se desprindă de pe oase.

-Nu avem atâta timp la dispoziție.V-ați pierdut îndemânarea!urlă el,iar ecoul îl imită cu sute de voci aspre.

-NU!

Și am pornit din nou la atac.Nu vroiam să pierd,nu vroiam să cad din nou sau să se vadă cât sunt de slabă.Luptam.Era pentru poporul meu.Era pentru mine...și împotriva mea.

Tot ce cunoșteam,tot ce simțeam era străin pentru mine.Atâtea idei,sentimente și convingeri se învârteau în jurul meu asemenea fuioarelor de fum.Mă amețeau,mă îmbătau...mă înspăimântau.

-Luminăția Ta!

-Kiim,l-am avertizat pe un ton jos mișcându-mi sabia.

-Trebuie...

-Nu o spune!i-am ordonat furioasă.Nici să nu îndrăznești să te gândești la așa ceva!Niciodată!Niciodată!M-ai auzit?!

Tăcea.Răspunsul lui era lovitra sabiei,care mă obliga să fiu vigilentă.Se vedea că era cineva,că fusese antrenat pentru așa ceva,că viața lui era câmpul de luptă.Cel mai talentat dintre generali nu era Xan.Sau cel puțin nu era singurul de acest fel.Acum vedeam asta.Atunci fusesem orbită de strălucirea celui trădător și mincinos,care mă amăgise și-mi furase inima numai ca mai târziu să o arunce la câini.Și ce câini...

-Luminăția Ta!

Ce?Ce se întâmplase?De ce privea cu atâta uimire înspre mine?

O lumină puternică,un sunet răsunător m-au făcut să mă cutremur în timp ce priveam cerul devenit gri brusc deasupra mea.

-Ce...?!

-Jos!Jos,Luminăția Ta!strigă generalul prăfuit de mișcarea furioasă a maselor de aer.

Prea târziu.Mă îndepărtam.Uimită,vedeam cum pământul se îndepărtează de mine,cum plutesc în aer.

-Kim,am șoptit fără glas.Kim...KIMMMM!am zbierat realizând prea târziu ce se întâmpla.

Gâfâi.M-am trezit speriată în miez de noapte,numai ca să văd trupul bronzat de lângă mine,acoperit de așternutul de un alb imaculat.Venerat.Idolatrizat.Și totuși,de ce mi se părea că mă îndepărtam ușor de el?

-Sunt aici,șopti el strângându-mă ușor în brațe.

M-am ghemuit,fiindu-mi mult prea frică de adevărul pe care-l știam de ceva timp.Să accept imposibilul și să...sau să mă las acaparată de prezent și să...

-Teiubesc.

Și s-a spulberat...

Castele de nisip

Beznă.Grea și adâncă,parfumată de conifere cu mireasmă tare,care ma ametește.

Privesc în jur.Draci bălțați!De ce e beznă?!Cine măsa a stins lumina?

Aaaa,da!Acum îmi amintesc.Am căzut.Am alunecat și mi-am pierdut sinele într-un întuneric devorant.Un motiv banal m-a adus în pragul declinului,în pragul inconștienței,de unde m-am prăbușit.

E greu uneori să rămâi așa cum ești.E greu să-ți continui drumul fără să plângi.Eu am râs.Mereu,mereu am râs de tot ce mă vătăma.Dar astăzi am plâns.Am plâns cu trei rânduri de lacrimi,am eliberat din mine durerea care mă măcina.Acum trebuie să mă avânt din nou spre nori,spre înaltul de unde m-am prăbușit.

Castelul meu,armata mea,totul realizat din nisip au dispărut dispersate de mișcarea unui sunet,a unei fraze.

E chiar greu...o să mai fiu în stare să mă ridic la nivelul așteptărilor voastre?

Back...to school :)

Gata.Mini-vacanța mea se încheie astăzi.

De mâine,la școală cu mine!Ciulangioaică înrăită,nu?:))

Păzea că vin!

Banzaiii!

(image borrowed from google.com)

Din nou la drum

Plec.

Dar nu acum.

Mâine.

La ora 9 fix.

De ce?

Pentru că a mai trecut un an,s-a mai scuturat încă o dată copacul vieții mele.Am mers pe cioburi de sticlă,am înghițit flăcări și m-am jucat cu luminile în tot acest timp,dorindu-mi să se apropie ziua,acea unică zi în care exist decât eu.Mâine voi fi centrul Pământului,cetrul micro-universului meu.Mâine...

O să plec.O să pun piciorul din nou pe țărâna drumului.Gata!Mi-a ajuns odihna.Vreau să merg,să alerg pe stele și să mă număr printre ele. Să mă pierd și să râd în soare.Voi toți prezenți în fața scenei vieții mele,veți înghiți praf de râs ca să vă amintiți de mine.

Alături de voi toți am învățat că frumosul se naște dintr-un zâmbet,dintr-o culoare.Vă mulțumesc că m-ați făcut încrezătoare.

Pagini întregi scrise cu cerneală,pătate și învechite...le-am ars...le-am încuiat...le-am ascunsde lume și inclusiv de voi toți.Dar mâine,mâine va fi numai adevărul adevărat.

Vă mulțumesc și fac o reverență în fața voastră.A fost cumplit...

Și arunc cu praf de râs în norii plini de ploi...așa,să mai plece de la noi.Să iasă soarele...

Mulțumesc.

Thank you.

Merci.

Arigato.

(video borrowed from youtube.com)

Urăsc...Iubesc...și apoi,tot acolo ajung

E un drum.Unul singur,plin de curbe și denivelări.Poate că are câteva răspântii,dar și alea tot acolo te duc:la capătul pământului.

M-am oprit aici să mă odihnesc,căci în fața mea se întinde infinitul. Nu a trecut mult timp de când am ales această rută,iar acum dacă privesc în urma mea,nu regret nimic.E greu.E plin de gropi și pietre,când rampă,când pantă.Ici colo câte-un ins mai îndrăzneț încearcă să-mi pună piedici,îmi joacă farse,dar totul rămâne în urma mea.Continui să merg,fără să observ ceea ce încearcă să mă oprească.Drumul mi-a fost stabilit și ceea ce mi-am promis că o să realizeaz va fi tot acolo,indiferent de cât mult o să întârzii.

Am ales să merg prin mlaștina timpului,prin negurile posibilităților pentru că vreau să trăiesc cu un motiv,pentru ca la sfârșitul drumului să mă simt împlinită,mândră de ceea ce-am făcut.Am luat-o încă o dată de la început pentru că m-am săturat de promisiuni mincinoase,de vise irealizabile,de toată mulțimea de spini care încearcă să mă oprească.

Gata,m-am hotărât.Nu vreau să ridic castele pe apă și nici statui din nisip uscat.Nu că nu ar fi frumoase,dar nu sunt durabile,nu sunt tangibile în realitate.

Nu vreau să-mi îndrept gândurile spre nimic irealizabil,nedefinit prin forma de viitor.Viața este efemeră prin conținut și experiență.Nu vreau să o las să treacă asemenea unui nor de fum gros și persistent,dar nici nu vreau să o simt ca gheața care mi se sparge sub picioare.

Lăsând cuvinte în urma mea,pornesc mai departe,cărându-mi povara de gânduri.Port cu mine două butoaie:unul cu miere și altul cu fiere.Miere,ca să-mi îndulcesc zilele amare de ploaie.Fiere...ca să-mi amitesc că totul are două fețe,două tăișuri,ca să țin minte că la fundul paharului de lapte există întotdeauna un strop de amăreală.

Am ales această potecă fără frică,fără pic de tremur în picioare.Și totuși,dacă mă opresc acum și mă gândesc mai bine mi-e frică...de întunericul de neînvins al nopții,de singurătatea de care am fugit.Voi fi singură?

Nu.

Tu

vei

fi

cu

mine

în

permanență...

The red strig of destiny

Îl văd...pierdută în mulțimea care se agită în jurul meu,zăresc printre tonurile de gri o mică pată de culoare.A fost lovit.Se târăște și plânge,cerând ajutor celor din jurul lui.Dar nu e nimeni,nimeni care să-i întindă o mână zâmbindu-i cald.

Îi ating mâna.Pentru o clipă am atins căldura de nesuportat a soarelui,iar culorile sufletului meu s-au schimbat în vesele tonuri de roșu pasional.Vreau să-l ajut,dar nu-l mai văd,nu mai este în fața mea.Acum râde.Nu mai e pierdut.Aripi colorate de lumină i s-au prins de spate și zboară încet către înaltul cerului,zâmbindu-mi cu căldură.

-Acum ești tu...tu care vei încălzi lumea cu zâmbetul tău...

Și a plecat.A dispărut în lumina puternică a soarelui fierbinte,lăsându-mă nedumerită cu mâna ridicată ușor a implorare.Îl găsisem și pentru o secundă,numai pentru o secundă nu mai simțeam răceala străinilor.Dar plecase,lăsându-mi sufletul plin de sentimente ciudate,străine până atunci.

În jurul meu era o pată de culoare,caldă și plăcută privirii.Oamenii din acel cerc zâmbeau,pe fețele lor fiind desenate expresiile copilăriei,ale inocenței desăvârșite.Și toate astea pentru că eu zâmbisem?

Trag de firul de mătase roșie care mi-e prins de degetul arătător și totul în jurul meu începe să se schimbe. Culorile câștigă tot mai mult teren în fața griului.Iar la celălalt capăt e EL...

(image borrowed from google.com)

Toamna se numără bobocii :)

Și a venit acea zi...am preluat ștafeta celor de anul trecut și astăzi îmi asum responsabilitatea „educării” unui boboc.Emoții?Cu duiumul!:)De ce?Pentru că și eu am trecut prin ce trec ei,dar niciodată nu am fost „nașa spirituală” a cuiva.

Îmi place să cred că o să fie ca și cum primești un frate mai mic,fără să fi obligat să-l suporți permanent sau să-ți împarți „jucăriile” cu el =))Drăguț,nu?De abia aștept să-mi cunosc mai bine bobocul pe care l-am ales :)

(image borrowed from google.com)

Healing soul...

Today's songs...

(videos borrowed from youtube.com)

Language barrier down!!!

Through dance we conquer the distance between people!

(videos borrowed from youtube.com)

Chiar și atunci când lumea e crudă...

...chiar și atunci ai prieteni alături,care îți țin companie și alungă frigul singurătății.

O întrebare bruscă din partea unei cunoștințe m-a șocat:tu ai prieteni?Bineînțeles că am!Cum poate cineva să întrebe așa ceva?!Răutatea apare unde te aștepți mai puțin...

Prietenia dintre oameni se leagă în cele mai neașteptate circumstanțe și în cele mai multe cazuri,acestea sunt prietenii care durează ani buni,dacă nu o viață întreagă.Firea umană nu este făcută pentru singurătate,căci a fost înzestrată cu spiritul socializării,care-i permite integrarea aproape imediată într-o mini-comunitate.

Cedarea unei bomboane unei persoane care se uită lung la tine poate fi primul pas.O replică inteligentă te poate face remarcat într-un cerc care poate ți s-a părut interzis până atunci.Un simplu gest te face plăcut de cei din jur...

Bine,bine,persoanele ca persoanele,dar nu credeți că există și altfel de prietenii?Eu una sunt convinsă că și între oameni și animale apare o strânsă legătură,o prietenie care uneori se dovedește mai puternică decât cea dintre oameni.Un animal devotat este un prieten de neuitat.Animalele de companie sunt însoțitori tăcuți,ascultători pricepuți și prieteni sinceri,fără motive ascunse în spatele unor zâmbete false.

Nu de multe ori auzim la TV că în nu știu ce țară,un cățel și-a salvat stăpânul/stăpâna de la moarte sigură.Acești eroi care câteodată cresc odată cu noi încă de mici,sunt o dovadă simplă a legăturii speciale ce se leagă între om și animal.Ei nu sunt răutăcioși,ei nu râd de tine când viața îți dovedește că ești un ratat și nici nu dispare ca măgarul în ceață în momentul în care contul bancar nu te mai ajută să trăiești în lux,așa cum fac oamenii.

Și dacă tot vorbim de animalele de companie,prietenii mei care-mi înseninează zilele cu prostioarele lor:

-Cody,canișul mustăcios care plânge când plec de acasă :)-

-Mara,ciobănescul carpatin,„ursoaica” care nu are liniște până nu face 2-3 ture de cartier-

Și ultimele,dar nu și cele din urmă:

-Maia și unul dintre cei șase camarazi de joacă-


-Motanul Maia,pisica vagaboandă găsită la gară care a devenit noul membru al familiei :))-
-Aaa,da! Și Tiți,bufnițica,care nu face altceva decât să doarmă...zzz...-

Sounds...

(videos borrowed from youtube.com)

Și am plecat...

...am părăsit acest cadru,acest peisaj de natură moartă.Nu vreau ca viața să treacă pe lângă mine cu furtuni,cu plânset,strigăte de ajutor.Nu.Și am plecat,am hotărât să las în urma mea tot ce e rău și urât și să îmbrățișez un zâmbet,o rază de soare ivită dintre nori de plumb.

...și am ajung.Momentan locul e pustiu,întunecat și rece.Nu-i nimic deosebit la el.Dar acum începe transformarea:încep să ridic ziduri,să aduc lumină într-un colț de lume care o să-mi aparțină.O cetate de piatră albă,un câmp de flori frumos mirositoare,un colț de mare ce se ivește printr-un golf...și sunet,nu mai vreau tăcere.

...și spun:Ți-ai bătut joc de mine,lume nemiloasă...dar astăzi,astăzi fac o reverență în fața ta și îți zâmbesc.De ce?Pentru că m-ai învățat să devin nemiloasă,dură ca oțelul dacă vreau să-mi ating țelul.Și acum,la revedere.Mă închid în spatele celor șapte ziduri construite ca să nu mai aud vuietul de moarte și nepăsare,ca să pot ignora șoaptele ce încearcă să mă dărâme de pe piscul unde m-am cățărat.

...și privesc spre orizont,spre cerul plin de stele. Ooo!O stea s-a rupt din locul ei și cu o viteză uluitoare se îndreaptă spre Pământ.Pornesc spre locul unde a căzut căci vreau să-mi împlinesc dorința murmurată-ncetișor.

Why does it have to be you?Why did I have to love you?Even if I shake my head to deny it,I can’t let you go!

(video borrowed from youtube.com)

You are the one star that keeps burning, so brightly, It is the last light, to fade into the rising sun...

De ce e gol?!

Mă dor brațele de greutatea sufletului...nu mai vreau să port cu mine aceleași cuvinte urlate în tăcere deplină. M-am săturat,mi-a ajuns de câte ori soarele a apus în viața mea...

-Hei!Lasă drecu' filozofia!!!

-Gura!

Și aleg o altă cale,un alt drum...mai îngust și mai accidentat decât primul,adâncit în bezna propriei mele imaginații.Cât de frig!

-Dom'ne!De ce dracu' plângi cu sticla-n față?! Nu vezi că e goală???

-Gura,omule!Ține-o-nchisă ca să nu ți se lichefieze creierul!!!

Ești norocos...toate gândurile mele se îndreaptă către tine.Ele te ajută zi de zi,te țin suspendat desupra furtunii.Dar acum,acum că ne apropiem în galop de un așa zis sfârșit,îți mărturisesc că inima mi-a fost lovită de un trăsnet...și e despicată-n două...

Țin paharul spart în mână și-l înclin către zei de mult adormiți,ce veghează din ale lor case de piatră,ecoul mut al unui sărut...sau poate nu...

Stau nori de pază,iar marea ne cântă cu acorduri de chitară.E posibil? Există un astfel de...

-Ce domnule,ce?!Nu vezi că e un drac de pahar gol?!

-Gura,omule!Gura!!!

Și totuși...de ce e gol?

Ce aș putea să fac?

Te văd cum te îndepărtezi de mine,cum fugi în brațe vecine de ale mele.Se pare că nu știi ce simt,ce port zi de zi cu mine îngropat adânc în sufletul meu firav și pierdut în furtuna de nisip.Cum ai putea știi așa ceva când tot ce faci e să privești în jos,ignorându-mi cu desăvârșire prezența și bătăile inimii...

Dar azi se termină...numai mâine o voi lua de la început,sperând să mă vezi și să nu mai închizi ochii.

Cu soarele în brațe și luna la picioare te salut. Și zâmbești.Surâsul tău îmi amintește de zile blonde și de raze pierdute în sunet de valuri.Deși zâmbești,privirea rece îmi reamintește că noi mergem pe drumuri diferite,că ești prea departe de atingerea mea.Da,eu merg singură pe această potecă îngustă și dificilă,dar eu am ales-o și sunt mulțumită de ea.Poate părea că întunericul ce mă întâmpină la fiecare pas îmi ține sufletul,dar nu mi-e frică căci îmi știu inima în siguranță...e în mâna ta.Deși nu o simți,deși nu-i auzi murmurul neîncetat,să știi că ea tânjește după tine...la fel ca mine.

Ce aș putea să fac?Cum aș putea să mă ridic în ochii tăi,să mă vezi așa cum sunt în realitate?Există oare scăpare din lumea ta?Mă voi putea vreodată desprinde din lanțurile pline de spini ai trandafirilor ce mă țin legați de tine?

Eternal Snow

How long has it been since I fell in love with you?
My feelings only increase
Will you notice them
Even though I've never once put them into words?
Like the snow, they just
Quietly keep accumulating
Hold me tight- if this is how it feelsI didn't want to know
What it was like to be in love with someone
I love you- my tears won't stop
And so I wish
That I had never met you
How long will I be thinking of you?
My sighs fogged up the window glass
Can a candle flameStill melt my trembling heart?
Hold me tight, tight enough to break me
So that even in an icy wind or a blizzard
I won't feel cold
I miss you- every time I think of you
Tonight, too, I hold
This half-finished muffler, all alone
If there was an eternally falling snow
Could it hide my feelings for you?
Hold me tight- if this is how it feelsI didn't want to know
What it was like to be in love with someone
I love you- the feeling wells up in my chestI want to shout to the wintery sky
"I want to see you rïght now"

Curaj

Curaj?!De unde curaj când totul în jurul meu se transformă în praf?! Încredere?! De unde încredere când toți cei iubiți mi-au întors spatele?Credință?!Cui îi mai pasă în aceste timpuri de foc de o lume atât de mică?!

Stelele...și poate cerul...Luna...și poate cerul...Soarele...și poate cerul...Inima...hmm...poate tu...curajul e viu...sau poate nu...speranță există...sau poate nu...

Armura grea era ruginită când am scos-o din dulap.Era semnul că eu plecam spre ultima mea luptă.Douăzeci și nouă de ani în urmă,Regatul Norilor primea o nouă moștenitoare,Regina mult așteptată și dorită.Era menirea ei să salveze poporul de la autodistrugere,să unească inimile supușilor astfel încât să poată deveni unul și același,minte și suflet,toate pentru regat.Dar când totul părea să se remedieze,să intre pe un drum mai lin,în viața ei a apărut unica persoană pe care nu trebuia să o întâlnescă niciodată.Deși ca regină,conducătoare a armatei,inima ei nu avea voie să bată decât pentru poporul ei,iată că el a făcut-o să se topească sub flacăra dogoritoare a dragostei lui.Și atunci a început...un război între cer și pământ,între datorie și inimă...și totul s-a pierdut sub negura trădării,a unei iubiri răstignite...

Ciudate cuvinte,nu?Probabil că astfel urmau filozofii să scrie despre mine,despre viața mea.Dar nu-mi părea rău.Ca regină am domnit peste cel mai mare,bogat și vestit regat din câte a cunoscut lumea.Ca femeie am iubit și am fost iubită de cei mai frumoși bărbați.

-Luminăția Ta?

-Hmm?am întrebat eu visătoare,continuând să fixez întunericul din cameră.

-Sunteți în regulă?

-În regulă?...Kim...ce ar putea să nu fie în regulă?l-am întrebat eu zâmbind în timp ce mă întorceam către el.

-Iertați-mă...

-Kim...?

-Da,Luminăția Ta?

-Crezi că ai putea să renunți la etichetă?

-...

-Lasă-mă măcar cu impresia că mă iubești ca femeie și nu numai ca suveren...e ultima mea amintire...să fie ceva frumos...

-Nu trebuie să vorbești așa!spuse el pe un ton aspru,făcându-mă să-i simt încruntarea enervată.Este numai o bătălie pe care o să o câștigi!Nu este ultima din viața ta...este șansa ta să-ți recapeți poporul,să înlături tirania lui...

-...Xan,am continuat eu râzând,uimindu-mă și pe mine de ușurința cu care puteam să-i rostesc numele.De ce nu o spui,Kim?De ce nu-i spui numele?

-Pentru că...nu-ți place,șopti el timid.

Am zâmbit în întuneric. Într-adevăr,el citea în adâncul sufletului meu.Kim...generalul cu mantie neagră...

-Pentru tine,pentru fericirea ta,am să o fac,rosti el brusc,deranjând tăcerea nopții. Am să-ți spun pe nume...cred că măcar o dată meriți să te simți ceea ce ești...

-Și ce sunt?l-am întrebat amuzată.

-O femeie frumoasă...Su-Dae

Curaj...acesta a fost primul pas în noua lume,în noul univers...care era numai al meu...al meu și al lui...

Încălcând cu totul eticheta,o mână mi-a atins spatele până la ceafă...

De ce?De ce continua la nesfârșit?De ce mi se părea firească existența lui?De ce tânjeam în fiecare zi după alte brațe decât cele care mă țineau...De ce mi se părea Xan o trădare?Din nou ceaslâul deșteptător a fost cel care m-a adus în prezent,nelăsându-mă acolo unde mi-era locul...

My call...

(video borrowed from youtube.com)

Sabia...

Același vis...același pat,o altă noapte...

Casa era chiar micuță.Nici nu semăna cu ceea ce lăsasem în urmă,cu grandiosul palat din capitală.Totuși,cuprindea ceva mai mult decât ridigitatea unor obiceiuri,decât protocolul înțepat al unor nobili hapsâni.

Am privit masa.Simplă,rotundă,din lemn,cu două scaune în jurul ei,păstra mai multe sentimente și secrete decât va putea vreodată să cuprindă lumea întreagă.Și patul...așternutul alb,virgin,fără păcate,păstra parfumul unor cuvinte niciodată rostite,niciodată gândite,ascunde întotdeauna în inimă.

Mi-am îndreptat pliurile rochiei,zâmbind raportului din fața mea.Kim mi-l înmânase cu aceeași ceremonie ca celuilalt ego al meu,fostului suveran apus și ascuns,părăsind apoi camera.Cât timp trecuse?Habar nu aveam...nu mai mult de câteva luni. și totuși mi se părea că totul durase numai o secundă,că tot ce a fost înainte a fost numai un joc,un joc cu măști care s-a sfârșit brusc,obligându-mă să-mi arunc masca prea repede.Mi se părea că viața mea ca suveran al regatului Norilor fusese numai o joacă,pe când viața pe care o începusem de când am fugit de pe câmpul de luptă era realitate.

Am strâns pergamentul ca să nu mai văd literele care parcă-mi zâmbeau în batjocură.Supușii tronului se revoltau și așteptau momentul oportun ca să declanșeze războiul.Ah,de ce mă mai gândeam la așa ceva? De ce mai îmi păsa?

M-am răsucit pe scaun,întorcând spatele mesei.Și privirea mi-a căzut pe patul care-mi păstra gândurile într-o tăcere de mormânt.Era patul pe care,de voi de nevoie,îl împărțeam cu Kim. Da,cu Kim! Cât s-a mai revoltat el împotriva ideii! I se părea strigător la cer ideea de a dormi în același pat cu regina. M-am așezat pe pat și,chicotind ușor,am mângâiat sabia cu mâner de argint care se odihnea pe mijlocul patului.

-Sabia Castității,murmură Kim din prag.

M-am întors brusc,simțind cum inima îmi bate tot mai repede în piept.

-Kim!

-Luminăția Ta,poporul este furios,spuse el în timp ce se așeza pe un scaun. Acum este mometul să acționăm! Acesta este momentul în care trebuie să te ridici pentru poporul tău și să le arăți că nu ai murit și că poți să-i aperi,continuă el privindu-mă cu ochii lui frumoși și auri.

-Kim,nu avem cum să facem asta singuri,am spus cu amărăciune.

-Dar nu suntem singuri,Luminăția Ta!

S-a ridicat în picioare,a deschis ușa,iar în cameră a intrat unul dintre generalii care-mi fuseseră subordonați pe vremea când conduceam cea mai mare armată a lumii.

-Luminăția Ta,mă salută el punând un genunchi în pămând după tradiție.

-San...

-Da,Luminăția Ta.Eu,Hoyan-San,Generalul Unității Lunii,accept pedeapsa pentru trădarea adusă Luminăției Tale,spuse el cu capul plecat.

-San,ridică-te,l-am rugat eu prinzându-l de umeri.Noi suntem prieteni,deci nu este nevoie de protocolul ăsta înțepat.

Am vorbit până când somnul a intrat în cameră,cuibărindu-se pe genele mele.Kim și San au părăsit camera respctuoși,iar eu m-am întins pe patul mare.Numai o clipă de odihnă...din nou războiul începea...de data asta...

Lumina puternică a soarelui m-a făcut să deschid ochii.

-Te-ai trezit?m-a întrebat eu zâmbet dulce.

De ce? De ce mereu același vis imposibil? De ce?Cine eram eu?

Pentru azi și pentru mâine și poate și pentru viitor

Mâini împreunate,buze sărutate...

Zâmbete pierdute printre razele de soare...

Întorc capul și scot limba...îți doresc să-ți rupi capul pe scări și apoi râd fără să mai privesc orgia ce se desfășoară sub privirea mea. Îți fac cu mâna în semn de „La revedere!”,îți întorc spatele și privesc soarele.Fără cuvinte...doar înjurături mute...

Sau poate mai bine....FUCK YOU!!!

Tu ești mica mea rază de soare

Tu ești persoana care-mi încălzește diminețile reci de toamnă,care mă face să zâmbesc chiar și atunci când aș vrea să plâng. Mă cunoști...și totuși nu o faci.Mă privești ca pe toți ceilalți,deși privirea ta poate să-mi vadă sufletul ca nimeni altcineva.Cu toate acestea eu continui să te țin de mână,să ignor cealaltă mână ocupată de altcineva și privirea ta care se îndepărtează.

Fericire?Iubire?Probabil că ploaia va continua să cadă până când mă vei vedea,până când va sosi ziua dezvăluirii,a mărturisirii.

Gândul mi se îndreaptă către tine,dar ochii îmi sunt acoperiți. Nu mai vreau să văd,să gust trădarea din fața mea.Să zâmbești...să râzi...asta-mi doresc pentru tine...iar dacă ziua ți-e înseninată,atunci...o să zâmbesc și eu...

Tu ești mica mea rază de soare...și în același timp,primul fulg de nea din palma mea...

Și eu?

Stăteam întinsă pe patul cu așternut alb,privind intens tavanul.Îmi era frică să închid ochii și să adorm.Îmi era frică de continuarea visului care mă bântuia de atâta timp,de ceea ce se putea întâmpla cu mine,cu el în acea lume în care aveam acces numai noaptea.Dar cum Xan nu era lângă mine,cum el plecase,dispăruse în negura trădării,m-am lăsat împinsă în ținutul unei lumi mai simpleși probabil mult mai fericite. Și am închis ochii...

Soarele a apus de ceva timp,iar oamenii au intrat în casele lor,ignorându-mă pe mine.M-am plimbat prin livada de cireși înfloriți,visând la clipele frumoase ale domniei mele,clipe care puteau fi numai evocate în gând,căci urmau să nu mai fie amintite niciodată cu glas tare.Dușmanii mei,iubitul meu Xan,au pus stăpânire peste curtea regală,peste poporul meu.Legile deveniseră de nesuportat,răscoale s-au iscat și totuși nimeni nu a ieșit în față să-i apere așa cum ar fi trebuit. Numai dacă...nu.Eu nu mai eram acolo și nu mă mai puteam gândi la soluții. Am zâmbit.Aveam încă în reflex acea grijă constantă pentru supuși.Într-adevăr,nu era ceva de care puteam scăpa ușor.Și totuși...mi-am întors fața către crengile unui copac care avea toate crengile pline de flori parfumate. Pentru el renunțasem la tron,la o viață plină de adrenalină și comploturi.Și el unde era?Plecase să afle noutățile de la palat,să pună în mișcare armata de spioni pe care o conducea.Și din nou eram singură.

Cât timp locuisem în palat,cât timp luptasem cu nobilii pentru drepturile supușilor,nu avusesem timp să observ ce era în jurul meu.Iar acum,vedeam totul,până și cel mai mic firicel de praf și toate florile parfumate de pe marginile drumurilor pe care le străbăteam.Cât fusesem închisă în cușca cu bări aurite,am iubit un bărbat și nu mai mulți.Dar acum iată că inima mi se împărțea,fiecare jumătate tânjind după altcineva.O parte din mine visa la îmbrățișarea generalului dintr-o noapte cu lună plină, iar o alta...ei bine,o altă parte din mine tindea să se lipească de pieptul puternic și protector al unui bărbat care-mi salvase viața într-un moment în care,poate că ar fi fost mai bine dacă renunțam la ea.

Așezată pe pământul încă cald,am privit cerul.Simțeam că inima îmi bătea tot mai repede,căci știa că se apropia clipa în care Kim trebuia să se întoarcă acasă. Oftând,am privit cerul înstelat.Mă simțeam goală,de parcă dăruisem tot ce aveam și așteptam încă să mi se ofere ceva...ceva cât de mic.Am făcut rapid un inventar:Xan aparținea dușmanului meu cel mai crunt,Kim aparținea carierei militare,la care se părea că nu putea să renunțe foarte ușor,iar eu...și eu?Eu cui aparțineam?

O mână pe umăr m-a făcut să tresar puternic...

-Dormi?întrebă o voce în șoaptă,lângă urechea mea.

-Te-ai întors!am exclamat stupefiată.

-Necontenit,susură Xan cu buyele lipite de obrazul meu.

Și eu?Eu cui aparțin?

Today is the day...

Astăzi este ziua în care spun nu,în care te părăsesc pe tine și mă îmbrățișez pe mine.Astăzi este ziua în care încep să te urăsc și încep să mă iubesc pe mine.Este ziua în care renunț la „noi” și spun numai „eu”.Este ziua schimbării definitive,în care tu nu mai ai loc,în care exist numai eu.

Egocentristă?Poate da.Dar a sosit momentul să mă eliberez de persoana ta,de suflul tău înghețat și să-mi desfac aripile și să ZBOR. SĂ ZBOR!

Renunț la tot ce înseamnă altruism și devin egoistă. Vreau să-mi pese și de mine,să te văd cum te frămânți,cum încerci să mă întorci. Poate că...de fapt,vei realiza cu siguranță că eu am fost viața ta,că centrul tău a fost bunătatea sau prostia mea. Adio acum,vechea mea față!Bun venit,suflet de gheață!

„Flamura de purpură pe buzele-ți se desfășoară...

Și n-ai fost biruită...”

Chitară cu corde rupte

Îţi plimbi degetele pe gâtul ei suplu.Te salvează nota înaltă de un rateu,dar picioarele te poartă către un drum plin eşecuri.De ce?Cum ai ajuns să străbaţi drumuri sălbatice,străin fără de viaţă?Cum ai ajuns să-ţi părăseşti inima în locuri neprietenoase şi lipsite de lumină?

Te plimbi prin ploi de sunete şi sentimente şi nu priveşti nici măcar o singură dată înapoi.Singurul lucru care îţi menţine interesul treaz este vechea ta chitară,ultima legătură cu lumea din care ai plecat.Oare ştii?Oare simţi cum ploaia devine mai rece,mai greu de suportat?

Ajungi în dreptul pietrei funerare.Şi nu o priveşti.Te opreşti şi priveşti muntele înalt care o protejează,dar îţi fereşti privirea de răceala marmurei albe.Îţi aminteşti?Îţi aminteşti cum cu sânge rece ai îngropat o inimă care iubea,al cărui melodie încă mai dăinuie în câmpiile cascadei?Simţi cum căldura ei iese de sub pământ şi cum se înfăşoară protector în jurul tău?Şi acum,un secol mai târziu,ea te protejează pe tine,un străin,un criminal care nu a ştiut să uite,să ierte.

Te apropii.Şi tot nu o priveşti.Numele scris cu negru pe piatra veche îţi trezeşte amintiri din viaţa ta de mult încheiată?Sau poate că ideea morţii sale te doare...

Îţi aşezi chitara pe genunchi,iar degetele tale mângâie duios corzile vechi.Dar ele-au obosit şi nu te mai ascultă...se rup,pocnesc,se sfărâmă şi nu-ţi mai lasă nimic...

Îţi aminteşti?Îţi aminteşti acea chitară pe care cu nemăsurata ta ură ai distrus-o?

Tu ai rupt coardele ultimei chitări...şi nu mai cântă...

Eşti acolo?

-Te iubesc,şopti el în urechea mea.Tu eşti suverana vieţii mele!

Am zâmbit îndurerată.Într-adevăr...ca o suverană.Era o zi normală,într-o realitate normală.Roţile maşinii rulau pe carosabilul ud,iar eu ascultam zâmbind strâmb cuvintele susurate de Xan în receptorul telefonului mobil.Nici măcar distanţa nu putea îngheţa acele sentimente.

-Tu mă iubeşti?

Am deschis gura să răspund,dar un junghi în inimă m-a făcut să mă opres.Zâmbetul mi s-a şters de pe chip şi o faţă cunoscută mi-a apărut înaintea ochilor,străbătând întunericul nopţii şi perdeau viselor.Puteam să-i răspund lui Xan?Puteam să-i spun ce simt când presimţirea trădării mă bântuia ca o fantomă într-un spital?Puteam să o fac când...Nu!Nu era posibil aşa ceva!Visele sunt ale nopţii şi nu trebuie lăsate să invadeze prezentul,dar...

O lumină puternică prin perdeaua de ploaie...un scârţâit ascuţit şi o zdruncinătură puternică...apoi întuneric...şi gustul sărat de rugină al sângelui...

-Mai eşti acolo?răzbătu o voce din difuzorul mobilului sfărâmat.

Şi tăcere...

Viaţa...

Uneori mă întreb ce rost are această viaţă pe care o trăim câtedată doar câteva minute.Ce rost are să ne chinuim atâţia ani ca apoi să murim singuri,înconjuraţi de mizeria unor greşeli ce le regretăm?
Căci noi ca iarba şi ca fumul ne risipim de pe faţa Pământului şi nu lăsăm în urma noastră decât amintiri translucide,care nu ajută cu nimic şi care nu fac altceva decât să îndurereze şi mai mult pe cai rămaşi în urmă.
Dar viaţa e viaţă şi nu e discutabilă venirea morţii. Toţi suntem din pământ şi în pământ trebuie să ne întoarcem atunci când Îngerul Morţii ne dă o ultimă sărutare rece.Şi atunci când vântul bate dinspre apus asupra noastră,atunci când soarele devine roşu,iar totul devine tăcere în jur,ştim că trebuie să ascultăm chemarea pământului.
Şi zâmbeşti...colţurile buzelor îşi păstrează înţepenirea morţii,dar surâsul este o mică rază de soare pentru cei dragi.

Doi străini

Eram eu...şi nu eram eu.Eu dintr-un alt timp priveam norii negri din care curgea o ploaie grea,udându-mă din cap până în picioare şi făcând armura grea să devină insuportabilă.La un moment dat am pierdut contactul cu realitate şi probabil m-am prăbuşit în noroiul de sub copitele calului obosit.Şi pentru ce?Pentru ce să îmi salvez viaţa prin fugă când eu nu puteam să rezist mai mult de o zi?
Când am deschis ochii,tot ce am văzut a fost flacăra jucăuşă a focului din faţa mea.Spatele îmi era înţepenit din cauza pietrei pe care dormeam,dar în rest mă simţeam bine.M-am ridicat în capul oaselor,încercând să-l găsesc din priviri pe cel căruia îi datoram viaţa.Am simţit înţepătura uimirii când l-am văzut pe bărbatul aflat la câţiva metrii distanţă.Cum...cum reuşise să mă găsească atât de repede?
-Luminăţia Ta,şopti el fără să mă privească.Vă simţiţi bine?Vă doare ceva?
-Nu,am răspuns eu simţindu-mi gura uscată.Cum m-ai găsit?l-am întrebat curioasă în timp ce mă târam mai apropae de el.
-Nu ştiu...când am putut să plec de acolo,m-am îndreptat pur şi simplu către această parte a regatului,fără să ştiu de ce,răspunse el în timp ce se ferea de mâna mea care vroia să-l atingă.
-De ce?
-Nu ştiu...nu se cade,Luminăţia Ta.
-Kim...
-Da?
-Las-o baltă,am hotărât eu,trântindu-mă mai apropae de foc.
-Dorinţa voastră este comandă pentru mine,replică el după cod.
Am tăcut.Şa dracu cu codul!La dracu cu războiul care începuse!La dracu cu toate!De ce plecasem?Mi se părea mult mai simplu să mă las răpusă de cel pe care-l iubeam decât să fiu abligată să stau cu cineva care mă respecta numai ca conducător şi ca nimic altceva.În ochii lui Kim,eu eram conducătorul Regatului Norilor.Viaţa mea era importantă pentru supuşi,dar nu valora nimic fără acel titlu.
-Luminăţia Ta,îmi întrerupse el şirul gândurilor.
-Da?
-Cred că ar trebui să scăpăm de arumura pe care o purtaţi,continuă el fără să mă privească.
-Da?Şi ce crezi că ar trebui să port?l-am întrebat sarcastică.
-Astea,răspunse arătându-mi un mic teanc de haine de lângă peretele peşterii.
-Kim...
Dar vorbele mele s-au pierdut în ecoul peşterii,iar sunetul ceasului a ajuns până la mine,trezindu-mă la realitate.Eram trează,dar îmi doream să dorm în continuare,să văd continuarea unui vis nesfârşit,care-mi tulbura aproape fiecare noapte.Şi mai era şi cel care zâmbea în somn lângă mine...el avea un altfel de loc în visul meu...până la urmă ce este realitatea?...

Long live the queen!

...parfumul era cunoscut,iar braţele de fier care mă protejau îmi erau la fel de dragi ca sângele care curge prin venele mele...se putea?Oare replicile erau numai în mintea mea?În visurile mele?

-Eşti în siguranţă,am auzit o voce şoptită lângă urechea mea.Te voi proteja...

Am vut să ridic privirea,dar mi-a fost frică.Aveam impresia vagă că cel care-mi şoptea toate acelea nu era cine credeam eu...şi dacă...

Mâna mea dreaptă încă mai strângea cu putere mânerul greu al sabiei murdărită de sângele trădătorilor,celor care au încercat să-mi disptrugă poporul.Degetele înălbite de efortul de a mă ţinea agăţată de intrumentul criminal,îmi aminteau că eu eram cine eram şi că viaţa mea nu avea nicio importanţă dacă nu reuşeam să-mi apăr poporul,credinţele lor...

Simţeam cum cel care mă strângea în braţe se deplasează cu spatele,urmărind cu privirea înnebunită pe cei care-mi doreau moartea.Ştiam că ne îndreptam către locul unde se aflau caii.Şi de acolo ce urma?Nu puteam să fug!Statutul de conducătoare nu-mi dădea opţiunea asta!

-Nu pot să...

-Te rog...pleacă de aici...fii în siguranţă,mă imploră cel care mă ţinea strâns la pieptul său.Te rog...

Ce puteam să răspund?Cum poţi refuza o inimă suferindă?Nu poţi.Am tăcut.Dacă plecam nu mă puteam întoarce în regatul pe care-l condusesem în pace timp de un deceniu.Ce puteam să fac?

Întrebările se ridicau în mintea mea precum zidurile unei cetăţi,când m-am pomenit ridicată în scara şeii de pe calul negru şi focos.

-Kim...ce fac?am şoptit celui care îmi strângea curelele harşamentului.Nu pot să plec!Nu se cade să fug...

-Nu e momentul să te gândeşti la alţii...acum este timpul să te gândeşti la persoana ta...tu trebuie să fii în siguranţă şi nimeni altcineva,şopti el cu mâna peste mâna mea.Pleacă de aici...fugi departe unde răutatea lor nu te mai atinge...

Asta a fost ultima lui şoaptă înainte să...

Am lovit ceasul de pe noptieră şi mi-am ridicat încet capul,privindu-l pe cel care împărţea patul cu mine.Acelaşi vis...mereu,mereu acelaşi...

Filozofie part II

Cum e să fii pe marginea prăpastiei,la numai un pas de delir? Ciudat de reconfortant. Cum e să-ţi vezi viaţa risipită sub norul ratărilor repetate şi să realizezi că ai ajuns la o răscruce de drumuri unde trebuie să decizi ce faci mai departe? Nasol. Şi ce faci când ai de ales între patru direcţii necunoscute? Te opreşti,te gândeşti,iar apoi porneşti spre răsărit...

Ce se întâmplă când descoperi că aripile ţi-au fost luate sau arse? Mori arzând pe rugul durerii,mori în agonie,cu lacrimile curgând râuri din ochii împăienjeniţi de suferinţă,iar apoi,asemenea unei păsări Phoenix,renaşti din propria cenuşă şi te îndrepţi către cerul azuriu.

Ce faci când cazi şi nimeni nu este lângă tine să-ţi ofere o mână de ajutor? Te ridici,te scuturi de praf şi porneşti mai departe prefăcându-te că nimic nu s-a întâmplat. Dar iubirea? Ce faci când iubeşti şi inima îţi este zdrobită de durere şi înfierată cu semnul blestemului singurătăţii? Atunci...te trezeşti la realitate...

Ecou al inimii mele

Am inspirat adânc.Nu glumea...mă durea inima în piept din cauza valurilor de suferinţă care se loveau de ea.Nu!Nu aveam de gând să părăsesc lumea viilor fără luptă.Chiar dacă el era motivul pentru care inima mea bătea încă în piept,chiar dacă pentru el aş fi renunţat de bunăvoie la tron,chiar dacă...

-Luminăţia Ta,putem încheia totul într-o secundă,spuse el în timp ce săbiile noastre încrucişate.Puteţi oricând să renunţaţi...

-Niciodată!am şoptit eu printre dinţii încleştaţi.

Probabil că văzuse determinarea din ochii mei,căci îşi retrase sabia,iar duelul continuă.Ştiam că în spatele meu Kim se chinuia să-mi asculte ordinul şi să nu intervină.Am zâmbit unui gând şi unei amintiri...niciodată nu renunţasem la încăpăţânarea specifică mie,niciodată nu renunţasem la un vis sau la o responsabilitate şi nici acum nu aveam de gând să renunţ la viaţa frumoasă şi la poporul meu,fără luptă.Niciodată,după cum îi spusesem şi lui.Niciodată nu am renunţat la el...nici măcar atunci când relaţia noastră a devenit imposibilă din cauza politicii şi rangurilor...nici măcar când palatul a fost atacat,iar el a fost grav rănit...nici când s-a căsătorit,,iar eu am rămas singură cu lacrimile şi durerea mea.Ca conducător al poporului nu mi s-a permis să am viaţa şi sentimentele unei femei normale...şi totuşi am rezistat...pentru mine şi pentru el...

Auzeam mişcare în jurul meu şi nu înţelegeam.De ce soldaţii se separau?Deodată,o mână m-a tras din crâncena luptă,înainte ca sabia lui Xan să penetreze armura grea.M-am trezit în braţele cuiva...părul lui îmi mângâia faţa,iar parfumul era cunoscut...

Am deschis ochii în noapte prezentului şi am strâns mai tare mâna în jurul degetelor celui care mă ţinea în braţe.

-Te-ai trezi?am auzit şoapta în urechea mea.

Atât de aproape...şi totuşi îmi doream să fiu atât de departe...

(video borrowed from youtube.com)

Ţipăt...

Mă asculţi?Mă vezi?Bun...acum putem să discutăm.Cine dracu' te crezi?Mama?Ei bine,nu eşti!Ţineţi dracu' părerile pentru tine şi pentru cercul tău de prieteni care te ascultă,căci eu nu mai am de gând să-ţi ascult căcaturile pe care le scoţi din tine zilnic!M-am săturat de ideile tale de ţăran comunist!Du-te-n altă parte,căci eu vorbesc numai cu oameni...Nu-ţi convine că mă aflu şi eu aici?Nu dau doi bani pe ideile tale şi dacă nu mă placi,întoarce dracu' capul şi nu te mai holba ca un broscoi râios ce eşti!

Respectă-mă că sunt om ca şi tine şi nu m-am născut ca tu să mă scuipi în faţă în momentul în care nu-ţi mai convine.Dacă mă ignori nu-mi pasă,numai fă ceva ca să nu-ţi dau,doamne fereşte una şi să-ţi mut capul!

Nu eşti tu cel care-mi hotărăşte soarta...nici măcar cel care-mi ţine sufletul în palmă!Întoarce-ţi faţa trădătoare,să nu te mai văd.Dispari din ochii mei,căci pentru mine nu mai eşti om...

O amintire sau o altă viaţă?

Simţeam cum armura grea îmi apăsa pieptul.Aşa ceva nu era posibil!Înconjurată din toate părţile de soldaţi trădători,eram apărată numai de doi supuşi de-ai mei,hotărâţi să-şi dea viaţa ca să salveze viitorul tronului.Greutatea sabiei era precum o piatră legată de gâtul meu...nu vroiam să lupt. Nu împotriva lui!

Soldaţi au rupt cercul ca să-i permită conducătorului să se apropie...nu!Armura strălucea în lumina soarelui tomnatic,iar tăişul sabiei era murdărit de sângele celor care au murit ca să mă apere.Mantia albastră precum adâncul oceanului,demonstra gradul înalt.L-am privit cu uimire.Cum putea să-mi facă aşa ceva?!Nu eram eu cea care îi oferisem totul,inclusiv inima mea pe o tavă de argint?

-Luminăţia Ta,cred că a sosit timpul ca o nouă eră să înceapă în regatul acesta,spuse el privindu-mă fix.A sosit timpul să cobori de pe tronul familiei...

-Ca să ce?m-am auzit tunând pe un ton din care răzbătea durerea şi furia.Ca voi să preluaţi conducere,iar poporul să vă slăvească fără să vă susţină puterea?

-Luminăţia Ta...

-Generale,cred că fiecare a ales pentru ce să-şi dea viaţa,am continuat pe un ton ce nu admitea replică. Eu o să-mi dau viaţa ca să protejez tronul şi poporul care m-a ajutat!

L-am privit.Cum era posibil ca Xan,sufletul meu pereche,să se întoarcă atât de repede împotriva mea?Nu mai încăpea în inima mea durerea pe care o simţeam...

Comandantul din dreapta mea m-a privit uimit. I-am zâmbit,încuranjându-l şi asigurându-l tăcut că totul se va sfârşi cu bine...

-Luminăţia Ta,murmură acesta prinzându-mă de mâna ca să mă împiedice să înaintez către trădător.

-Kim,eşti credincios...dar eu nu te merit,am spus zâmbind printre lacrimi.Regatul va avea nevoie de tine când totul se va termina...rămâi cu bine,i-am şoptit în timp ce-l îmbrăţişam.

Îmcălcasem codul manierelor,dar nu-mi mai păsa.Acolo,pe câmpul de luptă,nu eram decât un soldat speriat ca toţi ceilalţi şi îmi puteam permite să fac un gest nebunesc pentru că ştiam că sfârşitul era atât de aproape.

M-am retras din îmbrăşişare fără să-i mai privesc faţa frumoasă. Ştiam ce urma să facă dacă urma să pier...Cu paşi siguri,m-am apropiat de generalul care-mi tăiase inima cu sabia lui trădătoare.

O ultimă lacrimă...un ultim gând...şi razele soarelui m-au făcut să deschid ochii speriată...

Asta este pentru toţi...

...pentru toţi cei care mă ignoră,care nu mă observă ca fiinţă umană,pentru toţi cei care mă consideră numai un instrument pentru atingerea ţelurilor lor...

Îmi pare rău că nu sunt aşa cum vreţi voi,

Dar sunt persoana care sunt

Şi nu mă voi schimba,

Căci nu mor caii când vor câinii!

Respectă-mă ca să respect,

Nu-mi spune tu ce-i drept şi ce nu-i drept!

Lasă-mi gândul să se desfăşoare

Nu-l prinde în lanţuri deloc uşoare...

Ai fost vipera în care m-am încrezut

Din cauza căreia am căzut.

Căci ca un şarpe încrezut,

Ca un câine cu mulţi dinţi,

Ai muşcat şi ai trădat.

Răsuflarea ţi-e otravă

Gândul tău e ca o aţă

Ce se desfăşoară-n juru-mi...