Eşti acolo?

-Te iubesc,şopti el în urechea mea.Tu eşti suverana vieţii mele!

Am zâmbit îndurerată.Într-adevăr...ca o suverană.Era o zi normală,într-o realitate normală.Roţile maşinii rulau pe carosabilul ud,iar eu ascultam zâmbind strâmb cuvintele susurate de Xan în receptorul telefonului mobil.Nici măcar distanţa nu putea îngheţa acele sentimente.

-Tu mă iubeşti?

Am deschis gura să răspund,dar un junghi în inimă m-a făcut să mă opres.Zâmbetul mi s-a şters de pe chip şi o faţă cunoscută mi-a apărut înaintea ochilor,străbătând întunericul nopţii şi perdeau viselor.Puteam să-i răspund lui Xan?Puteam să-i spun ce simt când presimţirea trădării mă bântuia ca o fantomă într-un spital?Puteam să o fac când...Nu!Nu era posibil aşa ceva!Visele sunt ale nopţii şi nu trebuie lăsate să invadeze prezentul,dar...

O lumină puternică prin perdeaua de ploaie...un scârţâit ascuţit şi o zdruncinătură puternică...apoi întuneric...şi gustul sărat de rugină al sângelui...

-Mai eşti acolo?răzbătu o voce din difuzorul mobilului sfărâmat.

Şi tăcere...