M-am oprit aici să mă odihnesc,căci în fața mea se întinde infinitul. Nu a trecut mult timp de când am ales această rută,iar acum dacă privesc în urma mea,nu regret nimic.E greu.E plin de gropi și pietre,când rampă,când pantă.Ici colo câte-un ins mai îndrăzneț încearcă să-mi pună piedici,îmi joacă farse,dar totul rămâne în urma mea.Continui să merg,fără să observ ceea ce încearcă să mă oprească.Drumul mi-a fost stabilit și ceea ce mi-am promis că o să realizeaz va fi tot acolo,indiferent de cât mult o să întârzii.
Am ales să merg prin mlaștina timpului,prin negurile posibilităților pentru că vreau să trăiesc cu un motiv,pentru ca la sfârșitul drumului să mă simt împlinită,mândră de ceea ce-am făcut.Am luat-o încă o dată de la început pentru că m-am săturat de promisiuni mincinoase,de vise irealizabile,de toată mulțimea de spini care încearcă să mă oprească.
Gata,m-am hotărât.Nu vreau să ridic castele pe apă și nici statui din nisip uscat.Nu că nu ar fi frumoase,dar nu sunt durabile,nu sunt tangibile în realitate.
Nu vreau să-mi îndrept gândurile spre nimic irealizabil,nedefinit prin forma de viitor.Viața este efemeră prin conținut și experiență.Nu vreau să o las să treacă asemenea unui nor de fum gros și persistent,dar nici nu vreau să o simt ca gheața care mi se sparge sub picioare.
Lăsând cuvinte în urma mea,pornesc mai departe,cărându-mi povara de gânduri.Port cu mine două butoaie:unul cu miere și altul cu fiere.Miere,ca să-mi îndulcesc zilele amare de ploaie.Fiere...ca să-mi amitesc că totul are două fețe,două tăișuri,ca să țin minte că la fundul paharului de lapte există întotdeauna un strop de amăreală.
Am ales această potecă fără frică,fără pic de tremur în picioare.Și totuși,dacă mă opresc acum și mă gândesc mai bine mi-e frică...de întunericul de neînvins al nopții,de singurătatea de care am fugit.Voi fi singură?
Nu.
Tu
vei
fi
cu
mine
în
permanență...
No comments:
Post a Comment