Crezi?!

-Te iubesc,mă crezi?şopti el cu faţa în umbră.

Am tăcut privind mâinile noastre împreunate.Credeam?Doar era o minciună!Un vis indiscutabil!Şi totuşi,ceva mă făcea să mă îndoiesc de propria mea ură,de tot ceea ce-i spusesem înainte...

-Mă crezi?insistă el şoptit din umbră.

Am îngheţat de spaimă.Ceva metalic se lipea dureros de coloana mea,dându-mi fiori de gheaţă şi tremurat de buze. Nu am gândit...

-Da,te cred,am şoptit,gâtuită de emoţie. Şi eu te iubesc...

-Adevărat?

-Da.

Buzele lui s-au mulat pe pielea feţei mele,reci distante,fără urmă de sentiment în sărutarea lor.Era un coşmar.Mai mult ca sigur!Niciodată o astfel de blasfemie nu putea fi reală...să iubeşti şi în acelaşi timp să-ţi ucizi...

-Ai încredere?

-Xan...

-Da sau nu?

-Da,am răspuns docilă,rugându-mă pentru viaţa mea.

-Atunci închide ochii,şopti el în continuare,de acestă dată mai aproape de urechea mea.

L-am ascultat.Un ocean de senzaţii m-au inundat...bănuiam,dar nu vedeam.Şi atunci,am simţit durerea,junghiul în inimă şi am auzit zgomotul înfundat al unui corp care lovea în cădere pământul.Nu vroiam să deschid ochii!NICIODATĂ!

-Crezi?am auzit eu din nou acea şoaptă pierdută în întuneric.

-Da...

-Acum preţuieşti cu adevărat...