Cum plec și cum valurile șterg urmele mele

Pulberea stelelor,razele lunii pline,gândurile pline de iubire. Pe toate vreau să le adun și să ți le dăruiesc. Poate că gândești ca mine,că toate acestea nu au valoare,că ai prefera nu un cuvânt,ci o îmbrățișare,nu o poezie,ci o sărutare.

Da,până acum am trăit pe nisipul care mi-a intrat sub unghii de fiecare dată când m-a doborât un val. Sunt o femeie a mării. Cere-mi un sărut.O să-ți dăruiesc o floare roșie de coral brodată cu perle albe. Cere-mi o îmbrățișare. O să-ți dedic sunetul primului val care se izbește de malul adormit.

Nu știi? Nu fac parte din lumea ta,precum nici tu nu mai faci parte din lumea mea. Ne-am rupt. Ne-am destrămat precum mileurile centenare...Ne-am desprins cândva din mulțimea omogenă,ne-am deosebit de alții prin culoare și prin voința de a fii ceea ce alții nu sunt. Dar în prezent ai devenit la fel de gri ca ei. Nu mai e pic de culoare în obrajii trași,osoși,lipsiți de viață.Ochii ți-au murit și te-au lăsat orb. Ori nu ăsta a fost visul nostru.

Cum aș putea? Cum aș putea să pretind că te cunosc când tot ce văd este o carcasă goală,lipsită de suflet,de suflare caldă?

Și vrei să te întorci. Chemi timpul să-ți arate drumul,chemi vântul să-ți descopere pașii rătăciți prin praf. Dar niciunul nu mai ascultă de tine. Iar memoria...memoria nu te mai ajută de mult. Când ultimul pigment de culoare a pierit,atunci și ultima ta amintire a murit. Și cu toate astea nu te lași. Fugi,te agiți,încerci să prinzi vântul ca să-ți spună unde sunt,de unde ai plecat și unde trebuie să te întorci. Dar în zadar. Te joci cu nemurirea,te joci cu visul de a fi încă o dată copil. Copil cu sufletul,copilul speranței,a gândului bun și al iubirii necondiționate. Sărman orfan! Eu nu te mai pot ajunge....

Și pot să te las? Nu te-am părăsit niciodată cu adevărat. Îți trimit ploaia ca să te trezească,roua ca să te spele de griul în care ai căzut odată cu ele. Tunetul este mesajul din glasul meu,iar fulgerul tremurul inimii. Îți revii. Încet încet prinzi viață. Începi să-ți amintești. Să te întreb?

-Cum ai ajuns în halul ăsta?!

Nu pierde timpul și fugi. Vino. Vino. Vino. Lumina nu mai doare,iar întunericul nu te mai aleargă din urmă. Vino. Vino. Vino. Nu mai e timp. Nu vreau să regreți. Vreau să-ți văd ochii încă o dată. Vino. Vino. Vino. Revino la ceea ce ai fost. Îmbrățișează-te ca să nu cazi,scuturăte ca să continui,fluieră ca să ajungi. Vino. Vino. Vino. Aceasta este cea de pe urmă chemare...

Oh! Ai ajuns! Dar...îmi pare rău...locul este de acum gol. Valurile s-au retras și încă se retrag,dispar și se evaporă precum lacrimile mele. Iar nisipul...eeeee,nisipul. A devenit granulos,dureros la atingere,pișcăcios. Nu-l mai cunosc,cum nu te mai cunosc nici pe tine. Mă tem că încep să pierd amintirea de sine...mă dizolv în Calea Lactee și nu las în urmă decât o dâră strălucitoare de lacrimi argintii.

-Bine ai venit hoinar solitar și obosit! Te așteptam.

Și pe stânca mea stă scris...

„Aici a poposit o stea,care a vegheat necontenit asupra ta.”