Dear JTB...

Where are you, my soul?
Hiding behind the walls of silence, you've lost your voice and now your spirit trembles in the cold nights.
You're gone. You're not here anymore. And I don't know when and where I lost you. I lost you in between the speaking breaks and now I'm looking for you, but you're gone...
That song...those songs that warmed the long nights...do you listen to them? Sometimes they pop up in my mind, making me wonder if creating you was not one big mistake. And then again I fight with myself. You were my alter ego in a wold where schizophrenia is being looked down on. I've spilt my soul in two and made you from zero, 'gave birth' to a different me...and that's you...or it was you?...
It feels so bad to be incapable to bring you out from wherever you are right now. I know that for some days, months I totally forgot about you, but now I start to feel the emptyness you've left behind. Can't you came back to me and transform today in yesterday?
You trouble maker...
You left my soul alone in the coldest dark and went hidding?
You bad, bad person........................


I shall curse the place that keeps you away from me. 'Coz the metal box can not recreate you, can not bring you from the Neverland. I shall never ever say your name again. I shall believe that the normality that disturbs my quiet life is just another color left by you behind.


I shall turn you into a novel character and keep you captive between it's pages. I'll never let you escape from the white cage made of written paper...


Won't you come back?
Tell me, JTB...don't you miss the smell that the late nights brought?

Moon Kat

Beautiful Almighty Foool

credit for the poster to  b2utyfulshawol !!!!

Please, expose the colors of my world

Lost. Finding myself once again

 (credit for the ones above goes to Josephine Wall for her splendid work)

apele vs. TIMPURI & LUMEA

Ascunsă prin păduri de piatră deasă, privește cum apa distruge totul, măturând pământul. Copaci cu coronament larg și bogat în frunze stropite de veninul negru, atmosfera înecăcioasă otrăvită de fumul negru care iese din pământul ars...totul, totul cădea sub forța apelor...
Jale.
Plânset.
Și apoi...sunetul unui surâs.
Nu-i venea să creadă că ceea ce vedea, ceea ce auzea, era ceea ce fusese cândva un mare imperiu. Prăbușit așa cum era, stând într-o rână, palatul părea lovit de o molimă. Ruine. În asta se transforma. Ferestrele sparte și pereții mâncați de curenții puternici ai apei care se revărsa  în valuri imense, păreau că cer îndurare. Nu. Îi cereau ei să intervină, să salveze ceea ce însemnase cândva LUMEA.
Marmura albă care o înconjura, o împiedica să intervină. Capul îi era gol, lipsit de orice fel de gând, la fel cum îi era chipul lipsit de expresie. LUMEA se prăbușea, cădea sub propria greutate. Se îneca în propriile păcate, în propria murdărie. Niciodată noroiul nu puțise mai tare, niciodată ciorile nu croncăniseră mai tare, niciodată...acum nu era niciodată, acum era un PREZENT care se prăbușea, incompetent. Incompetent și incapabil, se transforma în ruine măcinate de ape, sperând că într-o zi cineva-l va venera. Dar nu realiza că incompetența sa priva baza de pilonul principal al VIITORULUI. Și el se clătina. Da, acolo sus, în propria lui dimensiune, în paralela trasată pe lângă PREZENTUL muribund și suferind, și el în toată splendoarea lui se clătina lovit greu.
Și apoi era ea. Asta era LUMEA ei. Universul ei și tot ceea ce o definea se afla acum sub apă sau înecat sub un strat gros de spaimă. Tot ceea ce clădise, tot ceea ce iubise acum era...mai mult decât mort.
Pădurea de piatră era ultimul refugiu...ultimul înainte de întâlnirea cu VIITORUL distrus de pe acum. 
Pădurea de piatră care-i adăpostea pe cei care pierduseră calea, pe toți cei car veneraseră ceea ce nu ar fi trebui, pe toți cei care o părăsiseră în întuneric, pe toți acei care-și lăsaseră corpurile să fie luate tribut de ape numai pentru ca ea să ajungă acolo unde știau că va fi în siguranță. Toți erau acolo și totuși niciunul.
Pădurea guvernată de tăcere și cerul brăzdat de fulgere...ce ar fi putu să o rețină? Când PREZENTUL nu-i mai oferea niciun confort, unde putea să se aciueze? Nicăieri. Acesta era răspunsul.
LUMEA nu-i mai aparținea, căci asemenea zeilor străvechi ai uitatului Olimp, așa și ea căzuse.
PREZENTUL pe care-l stăpânise murea încet...
...devenind un cadavru otrăvitor din care se hrănea nimeni altul decât VIITORUL...


S-a afundat în pădurea de piatră și a amuțit. Cine știe cât o să tacă? Acolo,eternitatea ar părea scurtă în contrast cu adevăratul TIMP...






Inside the sadness that became my home, can I invite you in?

Just...me...

'Coz no one ever told me: "You're the best thing in my life!"...
'Coz no one told me how better I am from others...
'Coz the crowd that surrounds me is icy-cold and poisonous...
'Coz I wanna live my life with a smile...'coz I like the camera...