Dacă privesc acum înapoi realizez că am greșit,că indiferența schimbă totul.E dureros.E greu să privești în jurul tău și să nu mai recunoști nimic din ceea ce obișnuia să fie.
Acum ziduri groase și înalte de metal greu înconjoară orașul.Cerul e mereu acoperit de nori.Nu știu de când nu am mai văzut soarele...Afară bate vântul.Dar nu zefirul care obișnuia să-mi miște părul vara sau crivățul care îmi biciuia obrajii iarna. Această suflare vine parcă din altă lume,aducând cu ea miresmele morții și minciunilor.Degeaba încerci să te aperi,strângând în jurul tău zdrențele ce ți-au mai rămas.Urletul mut pe care-l poartă cu sine îți îngheață oasele,îți dă fiori de groază.Nu poți fugii.Nu poți scăpa.Bine ai venit în cimitir!
Ce cimitir?Aici nu e niciun cimitir,nici nu a fost vreodată unul.Nimeni nu moare,dar toți dispar.Nimeni nu suferă,dar toți se tânguiesc.Toți dorm,dar nimeni nu visează.Aici nu se mai visează...
Cu ochii închiși în întunericul casei ascult...ce?Aceeași tăcere,aceeași frică.Și vreau să dorm,dar nu pot,căci zidurile de metal se strâng în jurul meu,mă înghiontesc,mă strivesc cu greutatea lor murdară.
Și respir.Aerul otrăvit îmi încarcă plămânii,dându-mi o senzație de saturație.Și revin ca-n fiecare noapre asupra acelorași gânduri.Dacă atunci aș fi luat atitudine,dacă nu aș fi fugit și nu aș fi acceptat un compromis,dacă aș fi ridicat privirea către cer și aș fi încetat să mă plâng de vântul care spulbera praful de pe drum...dacă...dacă...dacă...
E prea târziu pentru regrete.Zidurile tăcerii ne înconjoară pe toți,zdrobind și ultima conștiință individuală,obligându-ne să devenim colectivități șterse.
Acum nu mai răsare soarele...o nouă zi în umbra tăcerii care ne urmează pas cu pas.
Și azi dispar...Adio cimitirul meu!
