E iarnă iar
Și-n vis un înger se arată.
Aripi frânte, lacrimi sparte, răni purtate prin alte
Alte colburi, alte vremuri, alte
Alte părți din lumea asta moartă.
E iarnă iar
Și privește-mă -
Mor.
Mă preling încet,
Mă scuturi în vânt precum cenușa stinsă.
Sunt doar o piedică, un vis urât ce n-are și n-a avut vreodată
Șansa să-ți arate ce poate.
E iarnă iar
Și flori de gheață să-mi presari pe mormântu-mi de piatră
De vei veni să mă revezi vreodată.
Să-mi aduci flori și să-mi cânți
Imn mut și stihuri de primăvară,
Să-mi simtă pământul căldura
Și să-mi fie mai ușor să-ți întorc
Spatele.
E iarnă iar
Și tu tot nu vii.
Și nu vei veni până când timpul nu va sta,
Nu se va sfârși cu totul ca o clepsidră spartă,
Și care curgând, va umple pământul de flori albe, flori de nu-mă-uita,
Flori cu spini ce-ți vor ține picioarele fixe pe un pământ făr' de morți și moarte.
Și-aud marea cum mă cheamă,
Un vaiet prelung,
Un ecou in vale,
Un țipăt disperat:
EU.
Și-ntunericul mă paște, mă anină și mă-nghite,
Mă adună de pe căi uitate și pierdute și nu mă lasă
Să vin la tine.
Căci tu ești chemarea, o pierdere de suflet,
Un zbor de păsări călătoare:
Repetare.
Nu sunt un suflet tranzitoriu,
Nu caut schimbare.
N-am pierdut din zare ceasul
Și nici nu mă cert cu marea.
Sunt doar în așteptare.
Căci ca și ieri și azi și mâine,
Vor sta sfinții în priveghi,
Prinvind mâinile care,
Dezgropă oasele mele goale.
Și vor plânge frigul care mă face scrum,
Și cum mă arde cu privirea
Un străin:
TU.
E iarnă iar
Și uite-mă cum mor:
Am dat piept cu viața
Ca să-nvăț a muri și pierde,
Strop cu strop și picur cu picur,
Pete negre de cărbune
Și însemne, strigăte, lacrimi -
Briza, liniștea și marea:
TU.
E iarnă iar
Și aici îmi va fi scris sfârșitul...
Ce am fost și ce-am rămas,
Cine-și amintește
De-un copil pierdut, flamând și orb
Căutând lumina în întunericul lui Dante?
EU.
Și tot ce mai rămâne,
Vocea care cheamă
Crivățul și poate florile de-argint...
TU.
EU nici cenușă n-am rămas...
