E iarnă iar...

E iarnă iar

Și-n vis un înger se arată.

Aripi frânte, lacrimi sparte, răni purtate prin alte

Alte colburi, alte vremuri, alte

Alte părți din lumea asta moartă.

E iarnă iar

Și privește-mă - 

Mor.

Mă preling încet,

Mă scuturi în vânt precum cenușa stinsă.

Sunt doar o piedică, un vis urât ce n-are și n-a avut vreodată

Șansa să-ți arate ce poate.

E iarnă iar

Și flori de gheață să-mi presari pe mormântu-mi de piatră

De vei veni să mă revezi vreodată.

Să-mi aduci flori și să-mi cânți

Imn mut și stihuri de primăvară,

Să-mi simtă pământul căldura

Și să-mi fie mai ușor să-ți întorc

Spatele.

E iarnă iar 

Și tu tot nu vii.

Și nu vei veni până când timpul nu va sta,

Nu se va sfârși cu totul ca o clepsidră spartă,

Și care curgând, va umple pământul de flori albe, flori de nu-mă-uita,

Flori cu spini ce-ți vor ține picioarele fixe pe un pământ făr' de morți și moarte.

Și-aud marea cum mă cheamă,

Un vaiet prelung,

Un ecou in vale,

Un țipăt disperat:

EU.

Și-ntunericul mă paște, mă anină și mă-nghite,

Mă adună de pe căi uitate și pierdute și nu mă lasă

Să vin la tine.

Căci tu ești chemarea, o pierdere de suflet,

Un zbor de păsări călătoare:

Repetare.

Nu sunt un suflet tranzitoriu,

Nu caut schimbare.

N-am pierdut din zare ceasul

Și nici nu mă cert cu marea.

Sunt doar în așteptare.

Căci ca și ieri și azi și mâine,

Vor sta sfinții în priveghi,

Prinvind mâinile care,

Dezgropă oasele mele goale.

Și vor plânge frigul care mă face scrum,

Și cum mă arde cu privirea

Un străin:

TU.

E iarnă iar

Și uite-mă cum mor:

Am dat piept cu viața

Ca să-nvăț a muri și pierde,

Strop cu strop și picur cu picur,

Pete negre de cărbune

Și însemne, strigăte, lacrimi -

Briza, liniștea și marea:

TU.

E iarnă iar

Și aici îmi va fi scris sfârșitul...

Ce am fost și ce-am rămas,

Cine-și amintește

De-un copil pierdut, flamând și orb

Căutând lumina în întunericul lui Dante?

EU.

Și tot ce mai rămâne,

Vocea care cheamă

Crivățul și poate florile de-argint...

TU.

EU nici cenușă n-am rămas...

A new home for the Child

Am regretat ca mi-am abandonat blogul, asa, dintr-o data. Ma simteam prost ca am dezertat. Blogul mi-a fost prieten atunci can nu aveam pe nimeni si mi-a fost jurnal in cele mai nasoale momente.
Dar a fost creat cu ceva ani buni in urma si simteam ca nu ma mai reprezinta. E prea 'dark' si Child nu se mai simte asa. Sunt 'bright as the sun and cheerful as lil' kid'... well, at least some times I am^^'
Oricum, mi-am gasit o noua casa si sper sa ramana a mea FOREVER.
Daca vreti sa ma vizitati, ma gasiti in:  Ocean of Lights

Goodbye, Age of Burning Times!

Precious Person

It's not like me to live in fear.

It's not like me to lose the sparkles of morning in the pouring rain.

It's not like me to keep the memories inside the box of memories.

Then why?

Why can't I fall already?

Why can't I leave it be and never return to those times?
Why can't I be like others, all pretty and dolled up, smiling like a plastic bag and feeling like a muddy cloth on the inside?
Why can't I rip my body apart and step away freely?
Why is the world so stereotypical when it comes to me?
Thoughts that never should have crossed my mind are crowded in the same waiting room, patiently taking turns in knocking at my now scratched door, tormenting me with whispers and calls, cries and stupid laughters... That's me on the inside!
A beautiful Kat on the outside...
A beautiful Kat on the inside...
A 90-60-90 Kat...
I don't know if I'm missing out something good, but I still wish. Wish to be beautiful, to be admired, to me loved, to be held, to meet someone to understand me fully! But is there? Someone like that?
Maybe someday and somewhere in the past, a person like that was born only to hold me tight. Me, me, me. There will be only me in his eyes...a precious person I shall be!

Behind Sorrow's Walls

I've walked down the same path over and over again, trying to find something to hold on, something that would be able to pull me up and let me fly from all this mud that has been ditying my wings, pulling off my feathers and chopping them off...
I've cried the same tears over and over again, calling for someone to understand me.
Why am I so different from all the others?
It seems that to me, even dreaming has been denied...
I'm sorry that I have to live in a cage of broken dreams, where my broken heart now lies, beating weakly and waiting to die.
I'm sorry I'm not strong enough to get out in the whole world and yell my lungs out.
I'm sorry that I'm afraid of you judging me...
Yes, this is me.
Yes, I am fat.
Yes, beauty is not an applying characteristic to me.
Yes, there's nothing that fits me when I'm looking for clothes.
And yes, there's no one by my side now.
And thank you, for sticking close my friend, for never leaving me behind... 'coz after enduring the day's light and insults, you come with soft breeze to heal my pulsating wounds, to relax my nervs by singing your sweet melody to the falling leafs. Thank you for being always the same and for taking as who and what I am!
It seems that you're the only one that remained still as time flew by you...

În umbra falnicului viitor...mă tem

Într-o lume în care s-a pierdut sensul cuvintelor și toți trăim într-o mare oală din care nu se naște nimic cu adevărat, iar literatura este și ea ancorată prea mult în realitatea zdrobitoare, în această lume s-a născut un suflet visător. Un suflet care pune prețuire pe bătaia vântului la apus de soare, pe pana desprinsă din aripa unui porumbel călător, pe ultima pagină necitită dintr-un jurnal de bord...
S-a născut și a trăit ce-i drept.
Dar acum moare.
Se stinge încet și-și pierde viziunea de copil rătăcitor. Acum a luat-o pe o altă cale. Încercă să nu fie tras în vortexul prostituției mintale. Să nu fie tăiat de piatră 100% alcool. Și să nu fie violat de tăceri pierdute-n fum. Încearcă. Rabdă. Va trece poate. Acea durere ce stă prinsă de el încă de la marea plecare. Se pare că s-a născut cu ea. Nu ca ceilalți. S-a născut cu o povară ce crește pe măsură ce se dezvoltă intelectul necesar ca să o priceapă. Și de ce? De ce nu poate fi ca ceilalți? Spirit liber și dezinhibat? Neatins de diferența de a avea o carapace înfășurată în jurul său ca să-l împiedice să zboare liber...
Cum și-ar dori să știe viitorul! Să vadă ce-l așteaptă fie și numai pentru o secundă. Poate nu-ar mai pierde speranța unui vis ce-l visează de ceva timp acum...
În galaxia viselor sale, poate că cineva-l va salva. Se va trezi probabil vreun Orion care să-l țină strâns în brațe și să nu-i dea niciodată drumul, să cadă-n gol mii și mii de kilometrii fără habar de lumile ce-l petrec zâmbind tainic. Poate că va exista și un alt eu care va trăi în pacea zilei de mâine fără să-i pese o clipă că oglinda nu arată ce-a mai perfectă ființă și că alții au primit totul pe tavă încă de la naștere...
Și poate că la sfârșit nu-i va fi teamă de abis, căci va avea cunoașterea timpurilor apuse și care stau să vină, va știi ce-i suferința căci va fi gustat din pocalul nemuririi ce nu-i veșnice... Și atunci se va stinge în tăcerea neamurilor ce l-au condus cu sunete perfecte în muțenia lor asurzitoare și va fi plâns de însăși Marea Moartă.
Da, atunci va arde ultimul dintre cei ce-au știut...

Brace Myself

I've seen it so many times.
I've been there so many times.
So many yellings. So many tears. So many voices calling the spirit to come back into this dead body of mine. So many slaps and hits and angry tones that made me shrug in the end and shirink in the corner of my dreams, away from the cold and damp weather...
So many fights.
So many calls in the middle of the night, sirens screaming from the top of their lungs.
And how I managed to finally grow up from all of that? How on Earth did I managed to leave without any trace and never look back?
I severed all the ties I had with this dying world. There's nothing holding me back, nothing calling me to turn around and surrender myself to the cold wind that seems to never stop himself from blowing it's cold shivers over my neck and spine...
And now there's that reflection...
Did I do it alright?
Was it good? Did it feel good? That cold, metal taste on your lips, that salty tast of the holy water that streamed down your face...was it good? Did you taste it? Did you feel it?
'Coz I haven't. Not even a drop of it. Not even a second of it. Not at all.
Have I turned into stone?
Have I turned ice-cold?
No.
It's just that I've suffered too much over too little shit lately. I've cried too many night when I should have smiled at the silliness of the stupidity that caught us both in a never ending circle. I've been there and I've done that already. So now there's nothing remaining for me to do here...not even crying. Not even regretting. Yes, I chose smiling over regrets, hapiness over questions...
That's plain stupid! What you do concerns only you now! Don't get me in your shit! Don't make me come over once again! 'Coz I'm tired of mute sounds and stone smiles.
My soul is ready for departure now...

Access denied to all the memories we've made...

Propriul meu Mesia

Și am ajuns într-un punct mort unde eu decid sfârșitul unor vise și așa muribunde și suferinde.

Nu-i vorba aici de speranța care moare ultima, nici de vise sfărâmate sau gânduri care continuă să plutească în derivă într-un timp care pare să nu înțeleagă prezentul.

Și nu-i vorba nici despre întunericul pe care l-am strâns în jurul meu ca să mă protejeze de tine. Nu sunt eu cea care se ține strâns de tine, ci tu care refuzi să pleci și să mă lași așa cum sunt eu acum, pe tăcute suferind și îndurând tăieturile unei legături retezate chiar de lângă rădăcina sufletului. Nu sunt eu de vină. Ci tu. Nu ești tu persoana care a lăsat totul din mână, alergând spre ciudatele hoarde de păsări negre? Nu ești tu persoana care și-a ieșit din mână și nu a mai exersat zâmbetul care știa atât de bine să mă liniștească în cele mai stupide  situații generate de o imaginație adormită? Care înțelegea murmurul unor buze care adormiseră înainte să dea glas unui gând menit să-ți aparțină?

Am pășit mereu în urma ta. Am fost mereu pe o treaptă mai jos și am suferit diferențele unei josnice căderi de fiecare dată când ne erau comparate gândurile și gesturile. Poate ar trebui să-ți mulțumesc, căci nu știu dacă aș fi avut elanul necesar să sar în lume dacă nu erau reușitele tale trâmbițate mereu înaintea-mi... Da, îți mulțumesc, tu stea care acum apune pe cerul meu, mâzgălindu-mi geamul cu dâre sângeri de cuvinte ce știu că vor veni la scurt timp după revelație...

Iartă-mă, căci acum e definitiv. Nu mă mai întorc din drumul pe care acum l-am trasat ca pe o linie subțire într-un nisip murdar, spălat de niște ape tulburi, ce nu lasă să se ghicească prăpastia pe care o ascund. Am decis că numai eu pot să fac asta. Fără durere. Fără remușcări. Fără niciun fel de urare. Simplu. Definitiv. Am decis să fiu Mesia propriului meu suflet și să mă ajut să mă ridic de acolo de unde am căzut, să pun capăt judecății infinite.

Lasă-mă să devin rece față de tine. Să nu mai visez că se poate repara ceva din toate câte s-au stricat cu timpul.

Lasă-mă să calc pe podul putred și da, lasă-l să se surpe în spatele meu, să cadă viermii în apele ce curg dedesubtu-i.

Și-ți jur că am să redevin copilul care am fost când te-am întâlnit, păstrând un dram din înțelepciunea pe care am acumulat-o cu anii. Și-ți jur că nimic din câte-au fost nu vor mai conta în fața schimbării mele! Nici genunchii scrijeliți cu sânge vechi de când lumea, nici lacrimile care au lăsat dâre de praf pe obrajii parcă mâncați de boală. Da, ai fost ca o boală pentru sufletul meu. Ai profitat de inocența unui glas ce a rămas tăcut în fața transformării tale maiestoase. Ai totul acum. Așa că lasă-mă să plec ala cocârjată și amărâtă. Nu iau nimic cu mine, nu-ți fur lumina care te înconjoară...

Lasă-mă să uit, să simt cuvintele pe care eu le-am rostit când m-am decis că o să las totul să treacă, că o să te las să pleci, să te îndepărtezi așa cum deja o faci.

Și lasă-mă să mă plec în fața acestui final întâmplător și sfâșietor, să iau aminte la durerea pe care-o string în mine în timp ce zâmbesc pe dinafară. 

Lasă-mă să fiu ce-am fost cândva, un spirit liber, un copil închis în lumea sa, fără trădări și minciuni, să nu mă maturizez în frica mea, să nu-mi pic cu ceară secretele pe care ți le șopteam cândva...

Au trebuit să treacă ani și ani ca să mă pot sustrage de la propria-mi autodistrugere. Și știu că nu înțelegi ce vrea un copil ca mine să spună prin atât de multe cuvinte. Dar sper că undeva și cândva, de te vei rostogoli de pe piedestalul unde te-ai urcat, de se va stinge lumina care te-a orbit, ai să dai peste mine din nou și ai să vezi poate același copil pe care l-ai întâlnit la început în locul omului mare care o să fiu. Și atunci vei știi poate că nu există un „din nou” în toate...

Și-ți doresc tot binele din lume, dragă prietene. Doar atât mai vreau de la tine...să-mi uiți te rog numele.