De pe o piatră strălucește un colț de stea reflectat în oglinda gheții. Nu-mi mai simt membrele. De parcă sângele a încetat să mai circule prin corp,inima bate tot mai tare,tensionată și îngrijorată. Și totuși,mintea îmi este străbătută de aceleași gânduri care mă înnebunesc cu violența lor.
Bătăi puternice și sacadate de inimă mă avertizează că am ajuns într-un punct limită,ca trebuie să renunț,căci nu voi rezista. Și totuși,căldura din cap mă sufocă,mă împiedică să fac o alegere rațională. Sub palme simt răceala tăioasă a zăpezii,dar genunchii mi-au cedat,refuzând să mă susțină. Inspir aer,dar acesta refuză să-mi liniștească plămânii cu răcoarea sa. Ce fac? Ce am făcut? Ce voi face?
Așa cum am mers până acum...așa cum m-am târât până acum...așa cum am rezistat până acum...la fel...la fel...la fel întotdeauna!
Aceste frânturi de fraze mă ridică. Și încep să alerg. Fug. Mă desprind din încleștarea iernii și alung din gând imaginea unui sicriu de gheață.Fug...
Promit să rezist,promit să rămân pe poziții,promit să aleg întotdeauna înainte să fie prea târziu pentru mine și ceilalți.
Și ce faci? Te scuturi și pornești mai departe? Sau stai și-ți plângi de milă visele pierdute din cauza unei pietre?
Respiri...treci mai departe...vei fi un învingător...
No comments:
Post a Comment