Și ai plecat

Am rămas în urmă și privesc urmele pașilor tăi.S-au îndepărtat atât de mult,încât încep să cred că totul a fost un vis,ca timpul nostru împreună a fost doar un basm.

Vântul spulberă nisipul,iar valurile îți sterg ușor ultimele urme.Și eu?Eu ce fac?Eu cui rămân?Aici,blocată pe un vârf de stâncă erodată de mii de ani îmi întorc fața către orizontul larg. Îl ating cu mâna,dar impresia atingerii rămâne suspendată în aer,incapabilă să ofere o senzație adevărată.

Zi și noape ascult furia valurilor și totuși nu mă satur.Pentru mine,urletele lor sunt un cântec de leagăn noaptea,iar ziua o baladă cu acorduri blânde.Șuieratul vântului și țipătul pescărușilor...doar atât mi-a mai rămas de când ai plecat.Continui să privesc spre răsărit...poate vei veni...poate îți vei aminti de mine și te vei întoarce de unde am pornit.

Dar singură rămân.Nici stelele de pe cer nu mă mai privesc,iar valurile au amuțit încet-încet.Vântul nu-mi mai mângâie părul,iar pecăruși au dispărut.Cât timp a trecut?Nu știu.Am pierdut șirul secundelor,minutelor,orelor,zilelor,lunilor,anilor...orizontul a rămas același. Cel puțin așa cred.Nu l-am mai văzut de mult.

Ușor,trupul mi se transformă în piatră,iar inima bate tot mai rar...oare acesta este sfârșitul?Eu continui să sper...eu continui să te aștept...Dar vei veni?

Mi-aș dori să pot auzi marea.Acum aerul îmi îmbrățișează trupul obosit și știu că în curând voi primi sărutarea apei...și totuși,continui să sper...

-M-ai așteptat mult?Iartă-mă,căci m-am rătăcit...dar am ajuns în sfârșit la tine...