Nu-mi amintesc de la ce a pornit totul...o glumă proastă?o jignire aruncată printre subtilități?Nu știu.Nu vreau să știu.Nu vreau să-mi amintesc.
Știi cum e să plângi?Știi cum e să simți că nu mai ai aer în timp ce lacrimile sărate îți udă obrajii,îți sărută buzele uscate și îți îmbrățișează gâtul?Nu cred.Nici eu nu am știut.
Segmentată,amintirea cuvintelor revine în mintea mea,făcându-mă să tresalt,să-mi mușc buzele ca să nu mai tremure.Nu voi fi învinsă niciodată.Mi-am promis că voi trece peste orice...Dar nu mai știu cum să o fac.Nu mai găsesc puterea să privesc înainte.Și m-am oprit.Acum văd numai pământul de sub tălpile-mi goale.Și simt ploaia pe piele,simt soarele pe mâini,simt ninsoarea pe pleoape.Hainele mi-au devenit zdrențuroase,rupte,peticite,murdare de atâtea schimbări.Dar nu le văd.Le simt textura dură,împietrită de trecerea timpului.Oare am uitat să sper?
Mi-e frică să te privesc.Mi-e frică de cuvintele tale.Mi-e frică de atingerea ta.Tu ești de vină.Mi-ai spus atâtea,iar eu te-am ascultat.Acum,cu tremur de inimă,încerc să nu-mi amintesc de tine.Dar ce să fac?Mă urmărești peste tot!
Bucățica mea de lume,colțul meu de oglindă...le-ai sfărâmat,le-ai distrus.Și eu ce am făcut?Am zâmbit.Am răspuns frumos,cu glasul plin de prietenia sinceră pe care o purtam.Dar în sufletul meu ceva a murit.În acele momente nu am realizat,dar acum observ că voi mai spune niciodată un „TE IUBESC!”
Și cum mă ascund...fug în spatele cuvintelor,vreau să dispar în praf de cărbune.Să nu mă găsești,să nu mă mai vezi,să nu mai fiu obligată să zâmbesc când visele mele s-au stins.Dar somnul care mă îmbrățișează îmi șoptește că mâine va fi o nouă zi.Iar eu știu că trebuie să o iau de la capăt...Chiar nu vezi?Nu-mi vezi zâmbetul fericit și sincer,dar chinuit și plin de plânset în același timp?
Ești orb...
No comments:
Post a Comment