Alergând printre decenii

Vrednici de milă...așa-i considera de fiecare dată când îi vedea.

Pierdut într-un timp trecut și uitat de toți ceilalți,el continuă să colinde străzile.Ce caută nici el nu știe...

Astăzi s-a oprit pentru o secundă în fața unei vitrine fumurii.Atunci,după foarte mulți ani,și-a văzut chipul.Ăla era el?!Era incredibilă transformarea...chipul odată frumos,cu trăsături dulci,atinse parcă de somnul copiilor devenise acum ascuțit,cu trăsături aspre și tăioase.Ochii ce cucereau femeile cu strălucirea lor proaspătă,plină de viață,erau acum tulburi,îngălbeniți de anii ce le trecuseră prin față.

A oftat mângâindu-și barba.Zâmbind și ridicând din numeri a trecut mai departe.Nu-i păsa.Sau mai bine zis,nu-i mai păsa.Acum era singur.Nu mai avea pentru cine să se dichisească,să zâmbească,să plângă.

Același parc,aceeași bancă.Un leagăn scârțâia în bătaia vântului.Era locul în care venea zilnic.Oamenii îl vedeau stând pe bancă singur,privind undeva spre depărtări pe care ei nu le zăreau.Uneori,se mai apropiau de el încercând să-i dea bani.Dar privirea lui îi oprea,făcându-i să-și retragă mâinile și să zâmbească încurcați.El nu era un cerșetor.Nu vroia banii nimănui.Nu vroia mila nimănui.

Pe banca de lângă el,doi îndrăgostiți se sărutau pasional.El îi privea.Fără rușine.Fix.Nu înțelegea schimbul acela de ADN.Era dincolo de puterea lui de înțelegere acele mângâieri.Sub privirea lui,cei doi s-au oprit rușinați.Ceea ce-au citit pe fața lui i-a făcut să plece grăbiți.De ce?Asta ar fi dorit să-i întrebe.

Acum,nederanjat de nimic,și-a întors privirea către copacul de pe partea cealaltă a aleii.Un castan vechi,cu scoarța sculptată și răs-sculptată de-a lungul deceniilor.Nu se mișca.Doar mintea agilă atingea un semn de pe trunchiul copacului bătrân.Era vechi.Pe atunci toate erau tinere:el,ea,copacul,parcul,oamenii,străzile...

Dar acum...el era singur într-un oraș vechi,în care și castanul promisiunii lor îmbătrânise.

S-a ridicat.Aceeași oră.Aceeași alee.Câțiva îl salutau înclinând ușor capul,dar cei mai mulți nu-l observau.Nu-i păsa.Cu fața inexpresivă își continua același drum pe care-l făcuse de mii,poate chiar milioane de ori.Capul îi era gol,lipsit de orice fel de gând sau impresie.Îl dureau picioarele,măcar atât știa...

Și plâng

Întotdeauna m-am crezut puternică. Asemenea copacului care se pleacă în bătaia vântului,dar care nu se lasă înfrânt,asemenea primăverii care nu pierde niciodată în fața iernii...Niciodată nu am plâns.Nu ca acum.

Nu-mi amintesc de la ce a pornit totul...o glumă proastă?o jignire aruncată printre subtilități?Nu știu.Nu vreau să știu.Nu vreau să-mi amintesc.

Știi cum e să plângi?Știi cum e să simți că nu mai ai aer în timp ce lacrimile sărate îți udă obrajii,îți sărută buzele uscate și îți îmbrățișează gâtul?Nu cred.Nici eu nu am știut.

Segmentată,amintirea cuvintelor revine în mintea mea,făcându-mă să tresalt,să-mi mușc buzele ca să nu mai tremure.Nu voi fi învinsă niciodată.Mi-am promis că voi trece peste orice...Dar nu mai știu cum să o fac.Nu mai găsesc puterea să privesc înainte.Și m-am oprit.Acum văd numai pământul de sub tălpile-mi goale.Și simt ploaia pe piele,simt soarele pe mâini,simt ninsoarea pe pleoape.Hainele mi-au devenit zdrențuroase,rupte,peticite,murdare de atâtea schimbări.Dar nu le văd.Le simt textura dură,împietrită de trecerea timpului.Oare am uitat să sper?

Mi-e frică să te privesc.Mi-e frică de cuvintele tale.Mi-e frică de atingerea ta.Tu ești de vină.Mi-ai spus atâtea,iar eu te-am ascultat.Acum,cu tremur de inimă,încerc să nu-mi amintesc de tine.Dar ce să fac?Mă urmărești peste tot!

Bucățica mea de lume,colțul meu de oglindă...le-ai sfărâmat,le-ai distrus.Și eu ce am făcut?Am zâmbit.Am răspuns frumos,cu glasul plin de prietenia sinceră pe care o purtam.Dar în sufletul meu ceva a murit.În acele momente nu am realizat,dar acum observ că voi mai spune niciodată un „TE IUBESC!”

Și cum mă ascund...fug în spatele cuvintelor,vreau să dispar în praf de cărbune.Să nu mă găsești,să nu mă mai vezi,să nu mai fiu obligată să zâmbesc când visele mele s-au stins.Dar somnul care mă îmbrățișează îmi șoptește că mâine va fi o nouă zi.Iar eu știu că trebuie să o iau de la capăt...Chiar nu vezi?Nu-mi vezi zâmbetul fericit și sincer,dar chinuit și plin de plânset în același timp?

Ești orb...

Și ai plecat

Am rămas în urmă și privesc urmele pașilor tăi.S-au îndepărtat atât de mult,încât încep să cred că totul a fost un vis,ca timpul nostru împreună a fost doar un basm.

Vântul spulberă nisipul,iar valurile îți sterg ușor ultimele urme.Și eu?Eu ce fac?Eu cui rămân?Aici,blocată pe un vârf de stâncă erodată de mii de ani îmi întorc fața către orizontul larg. Îl ating cu mâna,dar impresia atingerii rămâne suspendată în aer,incapabilă să ofere o senzație adevărată.

Zi și noape ascult furia valurilor și totuși nu mă satur.Pentru mine,urletele lor sunt un cântec de leagăn noaptea,iar ziua o baladă cu acorduri blânde.Șuieratul vântului și țipătul pescărușilor...doar atât mi-a mai rămas de când ai plecat.Continui să privesc spre răsărit...poate vei veni...poate îți vei aminti de mine și te vei întoarce de unde am pornit.

Dar singură rămân.Nici stelele de pe cer nu mă mai privesc,iar valurile au amuțit încet-încet.Vântul nu-mi mai mângâie părul,iar pecăruși au dispărut.Cât timp a trecut?Nu știu.Am pierdut șirul secundelor,minutelor,orelor,zilelor,lunilor,anilor...orizontul a rămas același. Cel puțin așa cred.Nu l-am mai văzut de mult.

Ușor,trupul mi se transformă în piatră,iar inima bate tot mai rar...oare acesta este sfârșitul?Eu continui să sper...eu continui să te aștept...Dar vei veni?

Mi-aș dori să pot auzi marea.Acum aerul îmi îmbrățișează trupul obosit și știu că în curând voi primi sărutarea apei...și totuși,continui să sper...

-M-ai așteptat mult?Iartă-mă,căci m-am rătăcit...dar am ajuns în sfârșit la tine...