Când și-a pierdut sufletul?

Când mi-am pierdut urma, când mi-am pierdut sufletul?
Când a căzut cortina?
Și nu s-au mai auzit aplauzele care mă stârneau cândva...

Pierdut, el și-a privit sfârșitul.
Sfârșit, și-a părăsit și visul.
Acum se leagănă pe valuri
Ce nu-i vor mai aduce-n minte
Amintirile.

Cu glas ce chema ieri lumea,
Cu ochi ce ieri priveau mulțimea,
Astăzi tace,
Și refuză să vadă goliciunea unei săli moarte.

Căci nu e albul ce alungă
Și nici timpul ce aruncă...
E tăcerea ce omoară
E-ntunericul ce-nghinte.

Ieri actorul plin de sine,
Azi bătrân, închis în sine,
El rămâne tot acolo,
Scena cuprinzând-o.

Ieri cu privirile-i senine,
Azi cu ochii albi de smoală,
El privește-n gol și-ngână,
Ultimul sonet și minte.

Minte timpul.
Minte viața.
Minte adevărul ce suspină
În urechile-i vâjâind picurând stropii de verbină.

În sala goală șuieră vântul,
Nimeni nu mai ascultă glasul.
Romeo, Romeo cum ți-ai pierdut tu scara!
Și Julieta-i tare obosită.

În sala goală șuieră vântul,
Nimeni nu mai ascultă glasul.
Și el iar plânge,
Și el iar suspină.

În sala goală șuieră vântul,
Și nu-i nimeni căruia să-i pese
De cortina mucegăită
Și de moșul strâmb de șale.

Și sala goală șuieră vântul...
Ba pardon, un singur cuplu stă și-asistă
La durerea-i găunoasă
Și la lacrimile-i noroioase.

Un singur cuplu purtând vântul
Și un zâmbet adolescentin pe buze,
Stă și-ascultă cântecul ce cheamă
Flamurile roșii sub lumina cea albastră.

Cu ochi albi și ei de smoală,
Ei îmbrățișează scena,
Iar el ca o nălucă de lumină,
Lasă scena și coboară.

Și-a plecat și el acuma,
Ultimul din cei rămași,
Și-a plecat și el acuma,
Lăsându-și urmele pentru ceilalți...