Ca pe un apus

Țeava rece ce-mi atinge pielea înfierbântată de frumusețea nopții de vară...

Nu l-am auzit apropiindu-se. Când a venit? Cum a venit? De ce nu a vorbit? De ce a rămas tăcut, privindu-mă ca pe un apus?

Nu, nu l-am simțit apropiindu-se.

Am simțit numai răceala metalică a țevii pe care mi-a frecat-o ușor de picior, lăsând o dâră de gheață până sus la tâmpla dreaptă.

Nu, nu l-am auzit...

Și apoi, de ce-aș fi văzut ochii aceia care mă priveau ca pe dracu' gol pușcă?! De ce aș fi observat acea privire nebună care urla în tăcerea unui cimitir de lumină? De ce aș fi ascultat sunetul pașilor săi care sunau atât de gol, atât de a ceară?

Și se topeau...pașii lui pe un nor de lumină ce acoperea frumusețea pământului în flăcări.

Și apoi a urmat căderea. Declicul trăgaciului și o durere surdă...

De ce totul își pierdea brusc din culoare?

De ce a tăcut totul într-o clipă?

Și de ce se prelinge acea culoare, acel negru peste tot și toate?

M-a privit ca pe un apus de soare...