Once upon a red tree's leaf

Chapter 1:~Two kids and a red tree

I don't remember that well the day I met her.

One thing is sure: it was a warm autumn. She was looking dazzling in her white dress. Of course, that's not the thing that attracted me. No. She was a strange kid who was playing with the wind.

I sneaked a little closer to her, hoping that maybe she won't notice me.

"Who are you?"she asked looking at me with those strange eyes of hers.

"What do you care? Who are you?"

"Mi Rae. I'm a ballerina,"she smiled, showing those lovable dimples.

"Seung Ho. I'm going to kindergarden."

She continued her strange dance, moving her hands in the rhythm of the wind. 

"Neh, Seung Ho, what's a 'ballerina'?"

"Why are you asking me? You're the one that said you're one of that. Why should I know?"I replied, still watching her strange movement. "You're not a ballerina."

"I am."

"Not."

"Am."

"Not!"

"Seung Ho..."

And the world stopped moving for me. My world began revolving around her. Her eyes, those icy-blue eyes were present in my life like the oxygen is in the air. And we became friends. The girl who danced with the wind and the boy who had no friends.

~*~

"Wait for me, Seung Ho!"I heard her calling from behind as we climbed up the hill.

"C'mon, shorty!"I teased, slowing down. "Why are you so short, shorty?"

"Seung Ho, that's not funny,"she replied while passing by me. "What are you doing? Last one at the tree is a rotten egg!"

I smiled and speeded up. As always she would trick me. Or should I say, I was letting her trick me, 'coz her smile was my greatest reward.

"Hi there, red tree!"she greeded the old tree. "Aren't you lonely?"

"And here you go again talking to a tree. Mi Rae, it's just a tree! A. Tree."

"Isn't he a living thing as well?"

"Well, yes, but it's still a tree. And trees don't speak, Mi Rae,"I tried to convince her to leave behind her odd habit.

"Red tree, don't listen to him. He doesn't mean it. I can tell. Seung Ho is not a bad boy..."

Seung Ho is not a bad boy...that phrase moved me, made something inside me feel warm. Like home. No. Seung Ho is not a bad boy...

~*~

Those years were sweet. Maybe the sweetest I ever lived.

School began.

"Moon Mi Rae, why are you hidding yourself in here?"

"Shhhh! They will hear you, Seung Ho,"she whispered from the dark corner of her closet.

I closed the door behind me and sat on a pile of clothes. "Who will, Mi Rae?"

"They. The kids from school,"she whispered. "They are not like you, Seung Ho. They are bad."

I tried to see her face through that dark. Was she hurt?

"They don't like me,"she continued on a shaky voice. "They call me monster because of my eyes. Tell me Seung Ho, are my eyes bad? Or ugly?"

"Don't be silly, Mi Rae. Eyes can't be bad. Nor ugly. They are just eyes,"I answered after few seconds of thinking. 

"They don't think so. Neh Seung Ho, if eyes could be bad or ugly, would mine be so?"

"No. They would be beautiful,"I whispered. "Let's go out, Mi Rae. I won't let them hurt you. I wll protect you. I promise you."

I will protect you...and  did my best.

~*~

"Seung Ho..."

I looked up. That monkey was up there again!

"Moon Mi Rae, if your mother would see you up there...come down! I can see your panties,"I frowned.

She sticked her tongue out, but jumped off from the tree's branch.

"Haven't I told you before not to climb up there? It's dangerous, Mi Rae. You could fall and hurt yourself,"I scolded her as we sat on the ground. "Did you bring it?"

She showed me the red box.

"But Seung Ho...I don't want to burry it. I like my box."

"Don't be a goose, Mi Rae! We already talked about this and if I remember corectly, you were the one that offerend to bring the box. How will we be able to make a time capsule if you don't have the capsule?"

She nodded.

"Here you are,"I said, taking out from my bag a notebook. "You can write on this and then rip the page. Now, what should we write...?"

"Let's make a promise list,"she suggested with dreamy eyes. 

"A promise list?"

"Yes. The things we want to promise to each other and that we will never break."

"Ok! Promise list be it! But we need some punishments as well, just in case. Hmmmm...alright! If I break even one promise, I'll eat 5 bananas. Bleah! I hate those..."

"If I break a promise, I will pat a dog's head."

Seung Ho's promise list to Mi Rae:

1. I will be a strong man
2. I will protect Mi Rae from those bullies
3. I will learn how to play the piano
4. I will compose a song and dedicate it to Mi Rae
5. I will be a handsome man like those from TV
6. When the world will be watching me, I will call Mi Rae's name first
7. I will buy a big house and have children
8. I will make her get over her dog fears
9. I will let her cry on my shoulder when we'll grow up
10. I will protect Mi Rae forever

Mi Rae's promise list to Seung Ho

1. I will learn to bake cookies that Seung Ho loves
2. I will no longer be afraid of bullies
3. I will be a great ballerina
4. I will never leave Seung Ho and we'll get wrinkles together
5. I will stop climbing up in the tree when I wear dresses
6. I will dance only for Seung Ho
7. I will kiss him on his birthday (later, when we grow up!)
8. I will never cry if Seung Ho is not beside me
9. I will be strong for him
10. When I'll be on a stage, I will call Seung Ho's name first

"Let's burry the box, Mi Rae,"I smiled, helping her get up. "This tree...he's the only one that will ever know about this except us."

She nodded in agreement. "Red tree will protect our time capsule. Here, put this in as well,"she continued, handing me her silver bracelet.

"But...Mi Rae, this is the bracelet I gave you! You can't burry it!"

"Because it is from you I want to burry it. Red tree will keep it safe. I don't want to lose it, Seung Ho. It's too precious."

Precious...I smiled.

"Let me...a sec! Here! I'll put this in as well,"I said, lying the small toy inside the box. "I don't want to lose it either."

"You still have it!"she exclaimed with a smile on her face.

"Of course, silly! Why would I lose the toy you gave me?"

The box and the red tree.

A boy and a girl.

A promise list.

War

Cete care aleargă cu topoare în mână, dărâmând ceea ce-a fost construit de-a lungul a mii de ani, zdruncinând civilizații întregi, sfărâmând oasele generațiilor ascunse sub pământ.
Lumea-ntreagă se cutremură iar. Cetele continuă să alerge, urmărindu-se, călcând în picioare tot. Tot. Tot.
Războiul. Purtat din mândrie, ucide. Nu apără. Distruge. Nu alină. Chinuie. Nu aduce nimic cu el. Decât Frica. Foametea.
Războiul. Nu este deloc glorios. Iar cei care-l poartă și care-l aruncă asupra tărâmurilor descărnate ar trebui trimiși la moarte. Da. Condamnați. Uciși cu pietre pentru că și ei la rândul lor sunt niște criminali.
Războiul. Nu este deloc frumos. Bombardamentele care distrug, sfâșie urlete de durere din inimile unor oameni care nu sunt pregătiți pentru o schimbare, care nu sunt pregătiți să meargă înainte. Nu. Războiul nu iartă pe nimeni. Nici pruncului din fașă nu-i este îngăduit să vadă prezentul în alte culori decât roșu și negru. Iar celorlalți le îngăduie doar, câte-un strop amar de visare, de rememorare a unor vremuri apuse, răstignite în întunericul unor nopți presărate cu urletele scoase de bombardamente.
Și apoi vine Reconstrucția...
Nu. Războiul nu este glorios.
Dar aduce glorie. Cui? Popoarelor de sălbatici, celor ce-și cuceresc libertatea și pământul prin aceste lupte demne de plâns. Căci ei au uitat cea mai fină și mai elevată calitate a omului:vorba. E dulce, e aspră. Dar te salvează. Manipularea celor din jur este o întreagă artă. O întreagă filozofie. Dar ei n-o știu. Și atunci intervine primitivitatea unor minți înguste, obscure, bolnave și tânjinde după mirosul de carne arsă, după frică și teroare.
Războiul.
E cea mai groaznică armă pe care o folosim împotriva umanității. Împotriva noastră.
Noi suntem generația de generali universali.
Noi vom institui moarte acolo unde se cere apă.
Noi vom fi cei care vom lăsa în urma noastră câmpuri desțelenite.
Noi vom fi Moartea.
Trezește-te deci, generație a anului trecut!
Greșelile făcute de cei morți sunt menite să ne învețe ca să nu se mai repete. Nu dezgropați și nu săpați. Nu scoateți morții din morminte.
Deschide-ți ochii, generație de intelectuali cu diplome!
Oprește măcelul ce l-ai pornit, oprește-te!
Ridică-te, generație de vise!
Ridică-te și strigă, folosește-ți dreptul câștigat cu sânge.
Aici, în lumea asta războiul ar trebui privit ca pe un mormânt sigilat, ascuns sub mările de nisip de aur, un artefact interesant. Ceva elaborat cândva de o minte genială. Ceva pe cale de dispariție, ceva ce-a fost lăsat să moară ca să nu se mai perpetueze. Ceva ce e periculos.

Trezește-te, tu, cel ce doarme și vezi lumea cum se-mpiedică. Ridic-o! N-o lăsă să zacă în praf și lacuri de sudoare.

Încetează. Strigă. Aici...aici nu se mai moare...

Wandering Further

Întotdeauna înainte.

Niciodată înapoi.

Nu privi niciodată înapoi.

Nu regretele te slăbesc, nu ele te chinuie în miez de noapte fără lună. Nu. E dorul. E tânjeala după cuvinte, după sunete care să spulbere tăcerea. Regretele te ridică și te fac om. Căci dacă regreți te arăți uman unei lumi inumane. Atunci...cred că eu nu sunt umană. Sau mai bine spus, nu mai sunt. Nu, nu mai sunt. Nu sunt mândră, dar nu mă deranjează această constatare. Nu regret. Nu regret că nu regret. Nu regret.

Și până la urmă, ce-i acela regret? E numai o ezitare. E ca și cum ai implora milă și iertare când știi că ai ajuns deja la capătul drumului și că nu ma ai scăpare. Eu am ajuns la capătul drumului și nu mai am scăpare.

Ți-am lăsat lumina să se stingă și nu mi-am întors privirea de la tine, Cea care moare. De ce? De ce n-am arătat milă Stelei Căzătoare? De ce nu am arătat îndurare în fața durerii mistuitoare? Căci ea mi-a cuprins oasele într-o îmbrățișare de fier, ducându-mă la Uitare. Dar nu am uitat. Totul este atât de clar. Și totuși, nu m-am îndurat. Și a murit încet, stingându-se sub cerul unei lumi a cărei culoare se tot diluează.

Nu mă privi așa. Nu înțelegi ce spun?

Am dat drumul.

La ce?

La o mână care n-a făcut decât să mă tragă în jos.

Cum așa?

Panglica roșie a destinului a făcut o greșeală de această dată. M-a legat, cu soartă, de un cadavru. Și pute. Și nu-i deloc plăcut să fii privit ca unul care moare. Da...ca unul care moare. Căci mirosul îmbâcsit mi-a șters culoarea, m-a făcut slabă și oarbă în același timp. La scurt timp mi-am pierdut și auzul. Și am orbecăit, ducând în spate un Mort.

Acum...ehhhh, acum am întâlnit Foarfeca. E ascuțită. Și foarte prietenoasă. Cu ea...nu, de ea nu este nimic prin. Nimeni nu îndrăznește să se alăture ei. Eu o găsesc...miloasă. De ce? Mi-a tăiat legăturile cu un cadavru și mi-a arătat vechiul truc pe care lumea goală, pierdută pe axa unui timp adormit, l-a uitat. Destinul, e însuși, un moș mare și arțăgos, e orb. E mut. E surd. Nu știe nimic. Cartea pe care o poartă cu el are paginile goale. Nimic nu stă scris pe scoarța miilor de copaci osândiți la moarte. Dar nimeni nu știe. Ei bine, acest moș a făcut o greșeală. Singura. Unica. Veșnica. A crezut cuvintele unui copil. Și a adus un cadavru, și m-a legat de el, și m-a lăsat să umblu așa prin lume, sub ochii hienelor.

Dar mereu am privit înainte.

Niciodată înapoi.

Și l-am cărat cu mine atâția ani încât m-am obișnuit cu putoarea.

Nu mai am încredere în el. Destinul. E doar un alt cuvânt care moare. Și prin sălile goale, pe sub mese dărâmate îmi caut propria carte. Legătura mea cu cealaltă Persoană. Căci n-a fost să fie și nici Steaua mea n-a putut să fie. Am lăsat-o să moară, ca să n-o omor eu. Era tare mincinoasă. Și lașă. Și copil. Și babă pusă pe sfadă. Așa a fost. A fost...și dusă este...

Asta este povestea datului drumu'. Deoarece, pentru a putea înainta, trebuie să-ți iei avânt. Și pentru a nu cădea, trebuie să te debarasezi. Eu am dat drumul anilor și nopților. Mai păstrez doar miasma unor ani îmbâcsiți și orbi și muți, țintați cu râsete de copii. Sunt amintiri. Dacă le dau drumul nu o sa-mi mai găsesc calea. Căci, Steaua mea a fost bună. Cândva. Demult de tot. La început. Dar dup-aia au corupt-o. Sau s-a lăsat coruptă? Oricum, a fost bună. Așa că și amintirile sunt bune.

Și acum, la finalul finalului, îți spun ție, Celei căreia i-am dat drumul: „Îți doresc numai bine!”

I hate this part

Îmi adun și ultima fărâmă de demnitate. Acum podeaua e goală. Nimic nu mă mai împiedică să pășesc spre ușa din dreapta. E îngustă, e strâmtă și s-ar putea să mă conducă spre tărâmurile pe care le-am uitat.
Uitate...
Ce este memoria?
Cum reușește ceva indefinit ca formă să păstreze atâtea legături, să desfacă atâtea lanțuri?
Căci eu ei m-am abandonat. Am încredere în ea. Căci ea nu păstrează numai izul nopților de iarnă frivolă, ci și aspecte subconștiente, ce-au fost ascunse și purtate departe, lăsate să doarmă ca să nu doară. Dar suport. Suport și accept acele fragmente umede de carte putrezită. Și o deschid. Și filă cu filă mi se arată, trecutul și prezentul.
Poate că lumea-i crudă.
Poate că eu sunt rea.
Poate că tot ce se destramă se va reface. Cândva. Cândva...dar când?
Nu mai vreau să mă leg de nimicuri, să creez castele pe apă. M-am săturat să văd cum totul se deformează și piere. Nu sunt nimic mai mult decât un eu. N-am marea la picioare și nici nu port stele în păr. Totul în jurul meu e întunecat. Și-i frig. Și doare. M-am lipsit de steaua călăuzitoare pentru că era tot o minciună. O minciună strălucitoare, caldă. Moartă și înșelătoare. M-a condus pe atâtea căi greșite, prin mina sufletului meu răstignit. Labirintul propriului meu strigăt...acolo m-a închis.
N-am nevoie de un fir de aur ca să-mi găsesc calea afară.
N-am nevoie de îndrumare din afară.
Drumul acesta...am fost născută pentru a învăța să-l străbat, să-l stăpânesc.
Blestemul meu este neîncrederea. Sau poate, darul meu? Oricum, m-am săturat să mă tot transform în praf de fiecare dată când lumea se trezește să mă zdrobească. Am să fiu o stâncă. Tare. Și am să mă ridic. Și am să stau singură...
Singură...
Are un ecou ciudat care face zdreanța de carte din mâinile-mi tremurânde să se cutremure cu jale. Și totuși, singurătatea nu poate fi infinită. Căci până și lumea de dincolo-ți oferă companie, divină sau mai puțin. Exact! Lumea asta a mea se aseamănă celei de dincolo, copie imperfectă și mâzgălită a unei lumi pictate în culori deschise, fără umbre, fără ploaie. Cine mă înconjoară? Mii de demoni mă joacă în picioare. Și chefuiesc. Și doare. Copita lor pe spate, ghearele lor pe mâini și pe picioare. Duc în spate lumea lor și înghit în sec când trec de Soare. Nu le place. Le e frică. Îi doare. Dar despre ce vorbesc?
Despre tine?
Despre tine.
Demonul meu fără culoare.
M-ai împins să tot merg înainte, să nu privesc înapoi, să ier, să uit, să cred că-i o întâmplare.
Dar nu.
Nu-i așa.
Nu-i doar o întâmplare. E minciună.
Nu pot să ier. Vreau răzbunare.
Nu vreau să uit. Căci uitarea e înșelătoare.Totul se întoarce dintr-o dată și te mistuie și te arde.


Acum.
Am să spun la revedere stelei călăuzitoare.
Am să o conduc pe ultimul său drum căci se va contopi cu Soarele. Soare pe care nu am vrut să-l văd, a cărui existență am crezut-o întâmplătoare. Trecătoare.


Adio!
Am plecat spre Soare.