Wandering Further

Întotdeauna înainte.

Niciodată înapoi.

Nu privi niciodată înapoi.

Nu regretele te slăbesc, nu ele te chinuie în miez de noapte fără lună. Nu. E dorul. E tânjeala după cuvinte, după sunete care să spulbere tăcerea. Regretele te ridică și te fac om. Căci dacă regreți te arăți uman unei lumi inumane. Atunci...cred că eu nu sunt umană. Sau mai bine spus, nu mai sunt. Nu, nu mai sunt. Nu sunt mândră, dar nu mă deranjează această constatare. Nu regret. Nu regret că nu regret. Nu regret.

Și până la urmă, ce-i acela regret? E numai o ezitare. E ca și cum ai implora milă și iertare când știi că ai ajuns deja la capătul drumului și că nu ma ai scăpare. Eu am ajuns la capătul drumului și nu mai am scăpare.

Ți-am lăsat lumina să se stingă și nu mi-am întors privirea de la tine, Cea care moare. De ce? De ce n-am arătat milă Stelei Căzătoare? De ce nu am arătat îndurare în fața durerii mistuitoare? Căci ea mi-a cuprins oasele într-o îmbrățișare de fier, ducându-mă la Uitare. Dar nu am uitat. Totul este atât de clar. Și totuși, nu m-am îndurat. Și a murit încet, stingându-se sub cerul unei lumi a cărei culoare se tot diluează.

Nu mă privi așa. Nu înțelegi ce spun?

Am dat drumul.

La ce?

La o mână care n-a făcut decât să mă tragă în jos.

Cum așa?

Panglica roșie a destinului a făcut o greșeală de această dată. M-a legat, cu soartă, de un cadavru. Și pute. Și nu-i deloc plăcut să fii privit ca unul care moare. Da...ca unul care moare. Căci mirosul îmbâcsit mi-a șters culoarea, m-a făcut slabă și oarbă în același timp. La scurt timp mi-am pierdut și auzul. Și am orbecăit, ducând în spate un Mort.

Acum...ehhhh, acum am întâlnit Foarfeca. E ascuțită. Și foarte prietenoasă. Cu ea...nu, de ea nu este nimic prin. Nimeni nu îndrăznește să se alăture ei. Eu o găsesc...miloasă. De ce? Mi-a tăiat legăturile cu un cadavru și mi-a arătat vechiul truc pe care lumea goală, pierdută pe axa unui timp adormit, l-a uitat. Destinul, e însuși, un moș mare și arțăgos, e orb. E mut. E surd. Nu știe nimic. Cartea pe care o poartă cu el are paginile goale. Nimic nu stă scris pe scoarța miilor de copaci osândiți la moarte. Dar nimeni nu știe. Ei bine, acest moș a făcut o greșeală. Singura. Unica. Veșnica. A crezut cuvintele unui copil. Și a adus un cadavru, și m-a legat de el, și m-a lăsat să umblu așa prin lume, sub ochii hienelor.

Dar mereu am privit înainte.

Niciodată înapoi.

Și l-am cărat cu mine atâția ani încât m-am obișnuit cu putoarea.

Nu mai am încredere în el. Destinul. E doar un alt cuvânt care moare. Și prin sălile goale, pe sub mese dărâmate îmi caut propria carte. Legătura mea cu cealaltă Persoană. Căci n-a fost să fie și nici Steaua mea n-a putut să fie. Am lăsat-o să moară, ca să n-o omor eu. Era tare mincinoasă. Și lașă. Și copil. Și babă pusă pe sfadă. Așa a fost. A fost...și dusă este...

Asta este povestea datului drumu'. Deoarece, pentru a putea înainta, trebuie să-ți iei avânt. Și pentru a nu cădea, trebuie să te debarasezi. Eu am dat drumul anilor și nopților. Mai păstrez doar miasma unor ani îmbâcsiți și orbi și muți, țintați cu râsete de copii. Sunt amintiri. Dacă le dau drumul nu o sa-mi mai găsesc calea. Căci, Steaua mea a fost bună. Cândva. Demult de tot. La început. Dar dup-aia au corupt-o. Sau s-a lăsat coruptă? Oricum, a fost bună. Așa că și amintirile sunt bune.

Și acum, la finalul finalului, îți spun ție, Celei căreia i-am dat drumul: „Îți doresc numai bine!”