I hate this part

Îmi adun și ultima fărâmă de demnitate. Acum podeaua e goală. Nimic nu mă mai împiedică să pășesc spre ușa din dreapta. E îngustă, e strâmtă și s-ar putea să mă conducă spre tărâmurile pe care le-am uitat.
Uitate...
Ce este memoria?
Cum reușește ceva indefinit ca formă să păstreze atâtea legături, să desfacă atâtea lanțuri?
Căci eu ei m-am abandonat. Am încredere în ea. Căci ea nu păstrează numai izul nopților de iarnă frivolă, ci și aspecte subconștiente, ce-au fost ascunse și purtate departe, lăsate să doarmă ca să nu doară. Dar suport. Suport și accept acele fragmente umede de carte putrezită. Și o deschid. Și filă cu filă mi se arată, trecutul și prezentul.
Poate că lumea-i crudă.
Poate că eu sunt rea.
Poate că tot ce se destramă se va reface. Cândva. Cândva...dar când?
Nu mai vreau să mă leg de nimicuri, să creez castele pe apă. M-am săturat să văd cum totul se deformează și piere. Nu sunt nimic mai mult decât un eu. N-am marea la picioare și nici nu port stele în păr. Totul în jurul meu e întunecat. Și-i frig. Și doare. M-am lipsit de steaua călăuzitoare pentru că era tot o minciună. O minciună strălucitoare, caldă. Moartă și înșelătoare. M-a condus pe atâtea căi greșite, prin mina sufletului meu răstignit. Labirintul propriului meu strigăt...acolo m-a închis.
N-am nevoie de un fir de aur ca să-mi găsesc calea afară.
N-am nevoie de îndrumare din afară.
Drumul acesta...am fost născută pentru a învăța să-l străbat, să-l stăpânesc.
Blestemul meu este neîncrederea. Sau poate, darul meu? Oricum, m-am săturat să mă tot transform în praf de fiecare dată când lumea se trezește să mă zdrobească. Am să fiu o stâncă. Tare. Și am să mă ridic. Și am să stau singură...
Singură...
Are un ecou ciudat care face zdreanța de carte din mâinile-mi tremurânde să se cutremure cu jale. Și totuși, singurătatea nu poate fi infinită. Căci până și lumea de dincolo-ți oferă companie, divină sau mai puțin. Exact! Lumea asta a mea se aseamănă celei de dincolo, copie imperfectă și mâzgălită a unei lumi pictate în culori deschise, fără umbre, fără ploaie. Cine mă înconjoară? Mii de demoni mă joacă în picioare. Și chefuiesc. Și doare. Copita lor pe spate, ghearele lor pe mâini și pe picioare. Duc în spate lumea lor și înghit în sec când trec de Soare. Nu le place. Le e frică. Îi doare. Dar despre ce vorbesc?
Despre tine?
Despre tine.
Demonul meu fără culoare.
M-ai împins să tot merg înainte, să nu privesc înapoi, să ier, să uit, să cred că-i o întâmplare.
Dar nu.
Nu-i așa.
Nu-i doar o întâmplare. E minciună.
Nu pot să ier. Vreau răzbunare.
Nu vreau să uit. Căci uitarea e înșelătoare.Totul se întoarce dintr-o dată și te mistuie și te arde.


Acum.
Am să spun la revedere stelei călăuzitoare.
Am să o conduc pe ultimul său drum căci se va contopi cu Soarele. Soare pe care nu am vrut să-l văd, a cărui existență am crezut-o întâmplătoare. Trecătoare.


Adio!
Am plecat spre Soare.