Între zidurile tăcerii

S-a schimbat.Nu va mai fii niciodată la fel...

Dacă privesc acum înapoi realizez că am greșit,că indiferența schimbă totul.E dureros.E greu să privești în jurul tău și să nu mai recunoști nimic din ceea ce obișnuia să fie.

Acum ziduri groase și înalte de metal greu înconjoară orașul.Cerul e mereu acoperit de nori.Nu știu de când nu am mai văzut soarele...Afară bate vântul.Dar nu zefirul care obișnuia să-mi miște părul vara sau crivățul care îmi biciuia obrajii iarna. Această suflare vine parcă din altă lume,aducând cu ea miresmele morții și minciunilor.Degeaba încerci să te aperi,strângând în jurul tău zdrențele ce ți-au mai rămas.Urletul mut pe care-l poartă cu sine îți îngheață oasele,îți dă fiori de groază.Nu poți fugii.Nu poți scăpa.Bine ai venit în cimitir!

Ce cimitir?Aici nu e niciun cimitir,nici nu a fost vreodată unul.Nimeni nu moare,dar toți dispar.Nimeni nu suferă,dar toți se tânguiesc.Toți dorm,dar nimeni nu visează.Aici nu se mai visează...

Cu ochii închiși în întunericul casei ascult...ce?Aceeași tăcere,aceeași frică.Și vreau să dorm,dar nu pot,căci zidurile de metal se strâng în jurul meu,mă înghiontesc,mă strivesc cu greutatea lor murdară.

Și respir.Aerul otrăvit îmi încarcă plămânii,dându-mi o senzație de saturație.Și revin ca-n fiecare noapre asupra acelorași gânduri.Dacă atunci aș fi luat atitudine,dacă nu aș fi fugit și nu aș fi acceptat un compromis,dacă aș fi ridicat privirea către cer și aș fi încetat să mă plâng de vântul care spulbera praful de pe drum...dacă...dacă...dacă...

E prea târziu pentru regrete.Zidurile tăcerii ne înconjoară pe toți,zdrobind și ultima conștiință individuală,obligându-ne să devenim colectivități șterse.

Acum nu mai răsare soarele...o nouă zi în umbra tăcerii care ne urmează pas cu pas.

Și azi dispar...Adio cimitirul meu!

Alergând printre decenii

Vrednici de milă...așa-i considera de fiecare dată când îi vedea.

Pierdut într-un timp trecut și uitat de toți ceilalți,el continuă să colinde străzile.Ce caută nici el nu știe...

Astăzi s-a oprit pentru o secundă în fața unei vitrine fumurii.Atunci,după foarte mulți ani,și-a văzut chipul.Ăla era el?!Era incredibilă transformarea...chipul odată frumos,cu trăsături dulci,atinse parcă de somnul copiilor devenise acum ascuțit,cu trăsături aspre și tăioase.Ochii ce cucereau femeile cu strălucirea lor proaspătă,plină de viață,erau acum tulburi,îngălbeniți de anii ce le trecuseră prin față.

A oftat mângâindu-și barba.Zâmbind și ridicând din numeri a trecut mai departe.Nu-i păsa.Sau mai bine zis,nu-i mai păsa.Acum era singur.Nu mai avea pentru cine să se dichisească,să zâmbească,să plângă.

Același parc,aceeași bancă.Un leagăn scârțâia în bătaia vântului.Era locul în care venea zilnic.Oamenii îl vedeau stând pe bancă singur,privind undeva spre depărtări pe care ei nu le zăreau.Uneori,se mai apropiau de el încercând să-i dea bani.Dar privirea lui îi oprea,făcându-i să-și retragă mâinile și să zâmbească încurcați.El nu era un cerșetor.Nu vroia banii nimănui.Nu vroia mila nimănui.

Pe banca de lângă el,doi îndrăgostiți se sărutau pasional.El îi privea.Fără rușine.Fix.Nu înțelegea schimbul acela de ADN.Era dincolo de puterea lui de înțelegere acele mângâieri.Sub privirea lui,cei doi s-au oprit rușinați.Ceea ce-au citit pe fața lui i-a făcut să plece grăbiți.De ce?Asta ar fi dorit să-i întrebe.

Acum,nederanjat de nimic,și-a întors privirea către copacul de pe partea cealaltă a aleii.Un castan vechi,cu scoarța sculptată și răs-sculptată de-a lungul deceniilor.Nu se mișca.Doar mintea agilă atingea un semn de pe trunchiul copacului bătrân.Era vechi.Pe atunci toate erau tinere:el,ea,copacul,parcul,oamenii,străzile...

Dar acum...el era singur într-un oraș vechi,în care și castanul promisiunii lor îmbătrânise.

S-a ridicat.Aceeași oră.Aceeași alee.Câțiva îl salutau înclinând ușor capul,dar cei mai mulți nu-l observau.Nu-i păsa.Cu fața inexpresivă își continua același drum pe care-l făcuse de mii,poate chiar milioane de ori.Capul îi era gol,lipsit de orice fel de gând sau impresie.Îl dureau picioarele,măcar atât știa...

Și plâng

Întotdeauna m-am crezut puternică. Asemenea copacului care se pleacă în bătaia vântului,dar care nu se lasă înfrânt,asemenea primăverii care nu pierde niciodată în fața iernii...Niciodată nu am plâns.Nu ca acum.

Nu-mi amintesc de la ce a pornit totul...o glumă proastă?o jignire aruncată printre subtilități?Nu știu.Nu vreau să știu.Nu vreau să-mi amintesc.

Știi cum e să plângi?Știi cum e să simți că nu mai ai aer în timp ce lacrimile sărate îți udă obrajii,îți sărută buzele uscate și îți îmbrățișează gâtul?Nu cred.Nici eu nu am știut.

Segmentată,amintirea cuvintelor revine în mintea mea,făcându-mă să tresalt,să-mi mușc buzele ca să nu mai tremure.Nu voi fi învinsă niciodată.Mi-am promis că voi trece peste orice...Dar nu mai știu cum să o fac.Nu mai găsesc puterea să privesc înainte.Și m-am oprit.Acum văd numai pământul de sub tălpile-mi goale.Și simt ploaia pe piele,simt soarele pe mâini,simt ninsoarea pe pleoape.Hainele mi-au devenit zdrențuroase,rupte,peticite,murdare de atâtea schimbări.Dar nu le văd.Le simt textura dură,împietrită de trecerea timpului.Oare am uitat să sper?

Mi-e frică să te privesc.Mi-e frică de cuvintele tale.Mi-e frică de atingerea ta.Tu ești de vină.Mi-ai spus atâtea,iar eu te-am ascultat.Acum,cu tremur de inimă,încerc să nu-mi amintesc de tine.Dar ce să fac?Mă urmărești peste tot!

Bucățica mea de lume,colțul meu de oglindă...le-ai sfărâmat,le-ai distrus.Și eu ce am făcut?Am zâmbit.Am răspuns frumos,cu glasul plin de prietenia sinceră pe care o purtam.Dar în sufletul meu ceva a murit.În acele momente nu am realizat,dar acum observ că voi mai spune niciodată un „TE IUBESC!”

Și cum mă ascund...fug în spatele cuvintelor,vreau să dispar în praf de cărbune.Să nu mă găsești,să nu mă mai vezi,să nu mai fiu obligată să zâmbesc când visele mele s-au stins.Dar somnul care mă îmbrățișează îmi șoptește că mâine va fi o nouă zi.Iar eu știu că trebuie să o iau de la capăt...Chiar nu vezi?Nu-mi vezi zâmbetul fericit și sincer,dar chinuit și plin de plânset în același timp?

Ești orb...

Și ai plecat

Am rămas în urmă și privesc urmele pașilor tăi.S-au îndepărtat atât de mult,încât încep să cred că totul a fost un vis,ca timpul nostru împreună a fost doar un basm.

Vântul spulberă nisipul,iar valurile îți sterg ușor ultimele urme.Și eu?Eu ce fac?Eu cui rămân?Aici,blocată pe un vârf de stâncă erodată de mii de ani îmi întorc fața către orizontul larg. Îl ating cu mâna,dar impresia atingerii rămâne suspendată în aer,incapabilă să ofere o senzație adevărată.

Zi și noape ascult furia valurilor și totuși nu mă satur.Pentru mine,urletele lor sunt un cântec de leagăn noaptea,iar ziua o baladă cu acorduri blânde.Șuieratul vântului și țipătul pescărușilor...doar atât mi-a mai rămas de când ai plecat.Continui să privesc spre răsărit...poate vei veni...poate îți vei aminti de mine și te vei întoarce de unde am pornit.

Dar singură rămân.Nici stelele de pe cer nu mă mai privesc,iar valurile au amuțit încet-încet.Vântul nu-mi mai mângâie părul,iar pecăruși au dispărut.Cât timp a trecut?Nu știu.Am pierdut șirul secundelor,minutelor,orelor,zilelor,lunilor,anilor...orizontul a rămas același. Cel puțin așa cred.Nu l-am mai văzut de mult.

Ușor,trupul mi se transformă în piatră,iar inima bate tot mai rar...oare acesta este sfârșitul?Eu continui să sper...eu continui să te aștept...Dar vei veni?

Mi-aș dori să pot auzi marea.Acum aerul îmi îmbrățișează trupul obosit și știu că în curând voi primi sărutarea apei...și totuși,continui să sper...

-M-ai așteptat mult?Iartă-mă,căci m-am rătăcit...dar am ajuns în sfârșit la tine...

Asemenea valurilor...

...gândurile mele se izbesc între ele,confruntându-se pe un teren intern. Atâtea păreri se bat cap în cap și atâtea amintiri ies la suprașață,răscolite de fumul obositor din jur. Cineva fumează. Cercurile albe și înnecăcioase se ridică încet,plutind lin...și se dispersează în aerul rece al nopții...

De pe o piatră strălucește un colț de stea reflectat în oglinda gheții. Nu-mi mai simt membrele. De parcă sângele a încetat să mai circule prin corp,inima bate tot mai tare,tensionată și îngrijorată. Și totuși,mintea îmi este străbătută de aceleași gânduri care mă înnebunesc cu violența lor.

Bătăi puternice și sacadate de inimă mă avertizează că am ajuns într-un punct limită,ca trebuie să renunț,căci nu voi rezista. Și totuși,căldura din cap mă sufocă,mă împiedică să fac o alegere rațională. Sub palme simt răceala tăioasă a zăpezii,dar genunchii mi-au cedat,refuzând să mă susțină. Inspir aer,dar acesta refuză să-mi liniștească plămânii cu răcoarea sa. Ce fac? Ce am făcut? Ce voi face?

Așa cum am mers până acum...așa cum m-am târât până acum...așa cum am rezistat până acum...la fel...la fel...la fel întotdeauna!

Aceste frânturi de fraze mă ridică. Și încep să alerg. Fug. Mă desprind din încleștarea iernii și alung din gând imaginea unui sicriu de gheață.Fug...

Promit să rezist,promit să rămân pe poziții,promit să aleg întotdeauna înainte să fie prea târziu pentru mine și ceilalți.

Și ce faci? Te scuturi și pornești mai departe? Sau stai și-ți plângi de milă visele pierdute din cauza unei pietre?

Respiri...treci mai departe...vei fi un învingător...

I lost it...and I'm missing it

(video borrowed from youtube.com)

Și te întreb chiar acum...

...de ce taci și nu mai spui nimic...?

...de ce soarele s-a ascuns în nori și nu mai apare pe cerul meu...?

Respir aerul rece al iernii și realizez cât de multă singurătate e în lumea asta,cât de mult ne este frică de întuneric.Fobia nopții stăpânește prea mulți din cei din jurul meu ca să mă pot opune,așa că-mi plec capul sub forța sa care mă apasă către pământul tare.

Deși recunosc,nu pot spune că mi-e frică de întunericul în sine. Nu. Mi-e frică de ceea ce reprezintă el pentru mine:singurătatea.Nici de ea nu mă tem atât de tare cât mă tem de infinitatea ei dincolo viața asta efemeră.Nimeni nu poate spune că nu s-a simțit singur vreodată pentru că acest sentiment de goliciune,de frustrare și melancolie se desfășoară în jurul tău pretutindeni,asemenea unei panglici multicolore.

Uneori mă întreb ce gândesc centenarii acestei lumi despre această viață.Ei par să se bucure de fiecare clipă petrecută printre noi și nu cred că-și doresc să întoarcă timpul înapoi.Cronos nu le este zeu,căci prezentul le stăpânește inima alături de familie...

Și apoi mai sunt senilii...uitați,captivi într-un trecut paralel cu prezentul în care noi trăim,ei sunt singurele legături tangibile cu trecutul.Cred că sunt singurii care nu simt durerea ascuțită a singurătății și a frigului.Pierduți undeva într-o lume a lor,pierd contactul cu realitatea dură și continuă să viseze frumos...și apoi,când se întâmplă să revină în prezent,zâmbesc cu amărăciune anilor de aur ce-au trecut pe lângă ei.

Și te întreb acum...de ce frigul mușcă cu colți de argint orice mișcă?Și cum poți să te ascunzi de bezna care tinde să te înconjoare?...

Nu poți...și lupți...și nu învingi...