Curând și vântul va striga că l-am părăsit

Am găsit drumul cel bun. Nu o scurtătură amărâtă care să-mi julească genunchii și coatele,care să mă oblige să mă târăsc prin mocirla lor. Nu. Acesta este drept,pavat cu piatră și mărginit de flori. Cerul deasupra este albastru,iar soarele strălucitor.

Aș vreau eu...

Răscrucea. M-am oprit să-mi trag sufletul după atâta alergat. Dar pute a hoit. Inspir otrava,asimilez murdăria și nu mai văd. Iar m-am pierdut. Nu mă mai recunosc,nu mai știu la ce am visat înainte să ajung aici...e greu.

De când l-am părăsit am pierdut conștiința de sine. Nu mai știu cine sunt sau ce caut în lumea asta în care plouă,plouă,plouă. Mi-am pierdut memoria odată cu inima. Te-am pierdut pe tine,iar acum mă pierd pe mine. De ce nu am avut forța să alerg după tine?

M-am amăgit atâtea zile,atâția ani cu idea că eu te-am părăsit pe tine...Dar adevărul este că...că mi-a fost frică și am renunțat să mai fug după tine. Nu avut tăria necesară ca să-ți implor pașii să nu se mai îndepărteze,să-ți strig inima ca s-o deștept din hipnoza ceții care-ți învăluia silueta dreaptă.

Iar acum...acum m-am pierdut din nou printre aceleași mlaștini care mă fac să mă învârt în cerc. Nu mai recunosc formele,mă pierd printre cuvinte scrise pe noroiu întărit și mă amăgesc cu vorbele pe care mi le amintesc câteodată. Aș vrea să-mi amintesc. Aș suporta gustul amar al rușinii și regretelor...numai să-mi amintesc o frântură. Chipul tău...zâmbetul tău...atingerea ta...măcar atât...

Și continui să mă întreb:cine este acel „tu”?

Without you I'm so lost,no mattter what you hear or see my heart is yours and that won't change at all!

My hand,your skin,the dark that conceals a secret...

Don't let it fall,don't let it escape.

Someday you will understand the reason you were born with wings...

I couldn't even say ~~Goodbye~~...

If I live searching for tomorrow,then I will end up betraying you...

I never wanna fall apart.
You're my one true shining star.
You're everything I ever want and need.
(Ze:a)

Astăzi.Ploaia.Și nu mai plâng pentru mine

Curând...

Cuvânt pierdut printre miile de promisiuni.

Cerința unei așteptări izolate și neîncheiate.

Durerea unui suflet bruiat de mișcarea neîntreruptă a valurilor

A căror ecou mă lovește din nou.

Și sincer? Am plâns. Efemeritatea vieții. Ruperea unei legăturii.

Mi-am pierdut vederea. Astăzi nu mă mai văd pe mine,ci ploaia și milioanele de oameni care-și doresc ca cerul să nu-și mai bată joc de ei cu lacrimi false.

Da. Furtuna a început acum câteva momente. Bubuiturile grotești și vaietele unei bocitoare. Cineva și-a pierdut speranța printre rafalele de vânt năucitor. Iar ei plâng...visele lor au murit înainte de a fi împărtășite,uneori chiar înainte de a se naște.

Și cum pot eu,ființă egocentristă,obligată de mulțime să mă întorc în permanență în mine,să văd și altceva în afară de ploaia rece?

Cortegiul înaintează. Un ultim omagiu celui depus în cripta veche. S-a luptat. A fost crunt ca moartea și nu s-a lăsat doborât ușor. Dar...dar a fost luat pe nepregătite. Durerea sporită i-a mâncat puterea,iar luciditatea i-a fost zdruncinată de sunetul ploii. Un ultim omagiu adus celui doborât de cancer...

-Drum bun,brav soldat!

(video borrowed from youtube.com)

Cum ne-am complăcut

Fără să iubim. Fără să simțim ceva deosebit. Într-o indiferență și o ignoranță născute din...? din acel moment care ne-a adus împreună.

Întotdeauna ne-am complăcut în situația care ne ținea uniți,fără să încercăm să ne împingem limitele mai departe de atât. Săraci cu duhul,risipiți printre sentimente care nu aveau nicio legătură cu așa zisa noastră relație.

Dar astăzi spun stop. Stop dulcegăriilor cu care m-am învățat,reci și impersonale,adresate numai pentru a umple un gol,pentru a ascunde o minciună pe care o știam amândoi atât de bine. Stop tandrelor momente din diminețile ploioase. Știu că te gândești la altcineva în timp ce-ți lipești buzele de părul meu. Stop! Stop! Stop!

M-am trezit. Eram singură. Eram singură,învăluită în adevărul pe care nu-l văzusem cu adevărat niciodată. Și am plecat. Să-mi fac curat în suflet,să arunc acele depozite imense de sentimente murdare și mincinoase. Astăzi m-am întors. Tu tot aici ești...

-Îmi pare rău...Te-am iubit...Adio!

Și-a tot apus soarele

Asta-i o poveste fericită.

Nu-i doar o poveste rătăcită

Pe sticla obosită,

Pe altarul închinat mâinilor rupte de frică.

E ușoară ca un sărut

Rupt din puf.

Și mă gândesc la tine...îți mai amintești de mine? De ultimul nostru apus de soare? De ultima noastră îmbrățișare?

S-a întins câmpul de maci. L-ai văzut?

Rupt din suferință...

Și vreau să ascult glasul tăcerii. Nu mai vreau să dau pământului ascultare. Să mai crezi în zei,când nici ei măcar nu mai cred în ei?! Să vrei să zbori când ai aripi frânte?!

Nu vezi,nu vedeți disperarea în care am căzut? Nu înțelegeți că ce a început nu mai are o continuare? Înțelegeți voi tăcerea,gândul,lumina?...Și vă mai spuneți filozofi! E ușor să vorbești vorbe goale. E simplu să te crezi nemuritor în paginile goale. Descompui efemeritatea și te ascunzi în praf gălbui...și ai rămas. Dar pasă cuiva? Ești un nimeni. Un nimic pierdut printre atâtea nimicuri,o pagină pătată cu cerneală într-o carte cu mii și mii de file.

Am uitat...să plâng,să râd,să umblu cu tălpile goale. Îmi târâi pașii pe covoare de cuie,ce s-au tocit de la cât au înțepat. Da,am labele rănite,găurite,pline,pline de cicatrici. Dar nu-i nimic. Nu mă dor. Am uitat ce e durerea. Nu o mai simt... sunt ca de piatră.

Mă întreb dacă în lumea asta trecătoare,există ceva ce a dăinuit,ceva ce a rămas neprihănit. Vreo vorbă,vreo privire,vreun cuvânt rătăcit pe o hârtie. Și am decăzut. M-am închis în catacombe,în întunericul tenebros al pământului ce-odată mi-a dat viață. Acum cad. Și cad. Mă izbesc de un vid infinit,într-un abis al timpurilor. Mă înghit valurile murdare ale propriei conștiințe...ar fi timpul să regret? Să-mi doresc o clipă de amânare? Să cer îndurare în fața nemilosului sfârșit? Pot eu oare să decad,să mă scufund mai mult?

Regretul...e doar o umbră a fricii. Un însoțitor loial al ezitării în fața finalității. Nu e real. Nu e sincer. E dorința amânării reîncarnată în amintire. Căci,să fim serioși,cine nu-și amintește în ultimele momente,de păcate,de greșeli,de lucruri ce ar fi brut poate să le schimbe? Dar nu e timp. Milogirea e doar o soluție temporală,făcută să întârzie ceva ce oricum ne doboară.

Nu. Nu mă voi plânge. Nu spun nimic în fața sfârșitului. Nu-mi mai plec capul să ciugulesc cadavre. Stau. Stau și meditez. Ceva ce nu e în firea mea. Și nu mă pot abține să nu mă întreb:sunt de la natură așa? Am fost creat să adun cadavrele de pe drum? Să mă ospătez din frică? Să însemn ce cercuri viața care este pe sfârșite? Sunt oare doar un mesager al Morții celei oarbe? Ori oare așa am fost învățat să fiu? Dresat să sfâșâi cu ghearele goale. Să nu știu ce e blândețea,ce e iubirea,ce-i frica de-nălțime...poate. Nu știu. Nu-mi amintesc ce-ar fi trebuit să fie.

Mă-neacă valurile. Mă spală de voință și de spiritul de biruință. Mă adoarme legănându-mă,luându-mi aerul. Dar nu pot. Vreau să strig. Nu vreau să mai tac. Mă ucide liniștea care mă cuprinde cu brațele de fier. Întind aripile și mă lupt. Mă lupt să ies la suprafață. Să nu mai înghit noroiul,duhoarea aceea de moarte. Și am țâșnit. Dintr-un impuls dat de disperare mi-am mișcat aripile...

Stâncă...miros reavăn de pământ.

-Spune-mi tu mie,Pământule,ce din beznă te-ai născut,ce vrei,ce vrei de la mine?! Mi-ai dat naștere...m-ai făcut ceea ce sunt. Păgân sunt din născare,dar asta nu-mi dă vreo alinare. Aș vrea să te înțeleg măcar acum,să știu de ce m-ai făcut așa cum sunt...Tiran. Părintele meu zidit în armuri de pământ,ce-ți dorești de la această lume care moare? De ce mă pui să adun atârvurile goale? Mă pedepsești? Vrei ode să-ți aduc pentru creare? Sau vrei războiae,sângele șiroaie să-ți unde iarba neagră,arsă? Te-ai plictisit de Soare? De vânt? De lumea muritoare? Vrei să-ți arăți puterea distrugătoare?!

Nu înțeleg. Așa cum nu înțeleg nici stânca care nu se tocește când îmi ascut ciocul de crestele ei. Cum nu înțeleg mișcările ierbii și jocurile ei. Și plâng...și țipătul se aude la mii și mii de kilometri depărtare. Acum cineva e speriat. Cineva care moare își plânge ultima rugă. Și pândește. Îmi așteaptă sosirea în acea căldură toropitoare. Dar rezist. Rezist tentației de a redeveni ce am fost.

Las deșerturile goale. Mă îndrept către apus.

Un munte îmi va deveni poate adăpost. Și acolo voi medita la clipele goale.

-Îmi voi aminti de mine ca să nu te uit pe tine,Pământule. Să-ți uit vitejia...Voi medita ca să te iert. Să dau uitării clipele încărcate de furie orbitoare. Să uit chipul Morții și sunetele ultimelor șoapte...rugăciunile rupte de pe buze sfârtecate și-nchinăciunile luate din mâini împreunate...

03:30 aka. Amintiri din casa lui Eminescu

-Te iubesc. Te ador. Tu ești viața mea!

Și ea zâmbea.

-De ce taci? De ce nu spui ceva? Îți place să-ți bați joc de mine,de sentimentele mele?! Crezi că-mi este ușor să mă exprim?!

Și din nou zâmbea.

-M-am săturat de tine! M-am săturat de prezența ta! M-am săturat de privirea ta nemiloasă,de caracterul tău îmbâcsit de răutate! Încep să te urăsc. Nu,nu încep,chiar o fac! Te urăsc! Dispari din fața mea!

Și crăpată continua să zâmbească.

-Ești nebună? Să chem paza să-ți pună cămașa de forță? Sau ce,nu ți-au ajuns electroșocurile de azi-dimineață?

S-a încruntat. În sfârșit o reacție!

-Deci ești acolo! Nu ți-ai pierdut de tot mințile. Acum spune-mi,de ce taci? De ce nu mai spui nimic? Ieri ai fost atât de vorbăreață și azi...

Același zâmbet. Nu mai pot să îndur și arunc cu scaunul în ea. Se sparge de tot. Rămâne un singur colț de unde zâmbetul ei mă urmărește otrăvit.

Acum regret. Mi-am rănit mâinile încercând să adun cioburile,să le lipesc asemenea unui puzzle încurcat. Dar lipseau prea multe fire de praf de sticlă,era mult prea cald pentru ca răsuflarea mea înghețată să le lipească la loc.

Și acum stau. Cuvintele se izbesc între ele,creând valuri de pulbere pe lângă mine. Și totuși nu pot să o uit. O urăsc și o ubesc. Vreau să scap de ea,dar acum îi regret dispariția. Și mă apuc de lipit. Cu bucăți de sânge închegat le potrivesc și le oblig să redevină ce au fost. Dar ea nu mai era acolo. O fi rămas în colțul ăla? Nu,nu-i acolo.

Privesc capodopera sclipicioasă de pe podeaua mâzgălită de praful îmbibat de sânge.

-Unde ai plecat? Iar îți bați joc de mine?!

Sunetul zâmbetului ei mut îmi țiuie în urechi. E obsesiv. Îl detest. Mă face să mă simt rău. Vreau să plec. Dați-mi drumul de aici!

Și brusc se ia lumina. Singură,mă așez pe scaun.

-Drace! Ce s-a mai beznărit aici!

Un val de curent îmi zguduie corpul,îmi înconjoară oasele,îmi buimăcește gândurile și așa răsfirate. Îmi place electricitatea. Mai ales atunci când îmi atinge corpul. Mă simt mai aproape de ea. Ca și cum tentaculele albastre formate din arcuri electrice sunt degetele ei care-mi mângâie părul,îmi îmbrățișează trupul obosit și-mi deșteaptă memoria pierdută în țipetele din sala de experimente.

Amorțită,pierdută în meditație,mă las târâtă în cel mai întunecos colț al celulei albe. Strânsă îmi mine,cu ochii goliți de orice expresie,simt. Simt plăcerea nedefinită de senzații tactile. E imposibil să descrii mișcări inexistente,care sunt acolo prin simpla formă a zâmbetului. E aproape. Întind mâna și îi ating răceala,îi șterg sudoarea închegată ce pute a cadavru. Zâmbesc. Ba nu,râd. Știu asta deși nu mă aud. Am găsit-o...

Mă privesc în geamul ușii și o văd. E murdară. E vânătă. E istovită. Săraca! Probabil a fost îngrijorată. Ating sticla rece și șoptesc:

-Mulțumesc că nu ai plecat.

-Nu am cum să plec. Mă ții captivă de când te știu și de când mă știi. Despărțirea nu este posibilă. Poate mai târziu...în ultimul somn.

Mâna mi se oprește automat asupra ultimului rând scris. Întorc capul și-mi privesc reflexia în oglinda de pe perete. Ce imaginație bolnavă! Să cazi ispită și să te îndrăgostești de ceva ce nu există,de ceva mort. Și totuși...ce frumos se mulează carnea mea pe carcasa ta goală. Ce bine ne înțelegem din priviri! E ca și cum ți-aș citi gândurile. Ce vreau eu,vrei și tu. Ce visezi tu,visez și eu...

Nu! Nu repet istoria. Mă îndepărtez de demonul reflexiei și trag învelitoarea de catifea neagră peste luciul tăios al oblinzii. Nu-mi place. E ca un giulgiu ce acoperă un corp golit de viață. Imediat ce senzația de disconfort se instalează în preajma mea,mâna mi se agață și trage șnurul catifelei. Iat-o! De ce să o ascund? De ce mi-ar fi rușine cu ea? Nu e ea o parte din mine? Dacă nu mă iubesc eu pe mine,atunci cine o va face?