Curând și vântul va striga că l-am părăsit

Am găsit drumul cel bun. Nu o scurtătură amărâtă care să-mi julească genunchii și coatele,care să mă oblige să mă târăsc prin mocirla lor. Nu. Acesta este drept,pavat cu piatră și mărginit de flori. Cerul deasupra este albastru,iar soarele strălucitor.

Aș vreau eu...

Răscrucea. M-am oprit să-mi trag sufletul după atâta alergat. Dar pute a hoit. Inspir otrava,asimilez murdăria și nu mai văd. Iar m-am pierdut. Nu mă mai recunosc,nu mai știu la ce am visat înainte să ajung aici...e greu.

De când l-am părăsit am pierdut conștiința de sine. Nu mai știu cine sunt sau ce caut în lumea asta în care plouă,plouă,plouă. Mi-am pierdut memoria odată cu inima. Te-am pierdut pe tine,iar acum mă pierd pe mine. De ce nu am avut forța să alerg după tine?

M-am amăgit atâtea zile,atâția ani cu idea că eu te-am părăsit pe tine...Dar adevărul este că...că mi-a fost frică și am renunțat să mai fug după tine. Nu avut tăria necesară ca să-ți implor pașii să nu se mai îndepărteze,să-ți strig inima ca s-o deștept din hipnoza ceții care-ți învăluia silueta dreaptă.

Iar acum...acum m-am pierdut din nou printre aceleași mlaștini care mă fac să mă învârt în cerc. Nu mai recunosc formele,mă pierd printre cuvinte scrise pe noroiu întărit și mă amăgesc cu vorbele pe care mi le amintesc câteodată. Aș vrea să-mi amintesc. Aș suporta gustul amar al rușinii și regretelor...numai să-mi amintesc o frântură. Chipul tău...zâmbetul tău...atingerea ta...măcar atât...

Și continui să mă întreb:cine este acel „tu”?