Suicid...ultima amintire

Astăzi nu a fost prima zi în care s-a gândit la el. Ahhhh! Atât de perfid,tentându-i mâinile să se agațe de el,mințindu-l cu mișcarea sa pendulară. Asemenea șarpelui ce a tentat-o pe Eva în Paradis,la începutul lumii,așa și el,împletit din ură și minciună,cu miere și fiere,îl ademenește și-l cheamă, bruiindu-i adevăratele gânduri... Nu,astăzi nu a fost prima zi în care s-a gândit la el.

Lui i-a luat puțin timp. Eu...îl așteptam acolo de ceva timp. Știi ce mi-a zis în momentul în care s-a văzut sus?

-Sunt ultimul dintr-o linie de nobili depravați. Am fost și sunt singurul care nu și-a plecat capul în fața sabiei destinului,căutând să-mi schimb drumul,să nu aventurez în marea asta de mocirlă în care atâția se scald crezând că-i lapte. Mi-am uitat rădăcinile pentru o perioadă de timp. Dar până la urmă mi-am amintit. Trecutul,amintire cum îl numim noi,te urmărește până la a mia spiță...nu te lasă,domnule! Și dacă tot mă învinuiește lumea pentru simplul fapt că exist,pentru simplu fapt că respir și eu nenorocitul ăsta de aer,necesar și porcilor...atunci am să curm cursul acestei vieți. Poate vor fii și ei fericiți!

Și a plecat. A coborât muntele pe care l-a urcat până a îmbătrânit. L-a coborât în mai puțin de o oră. N-a mai văzut piedici,nu a mai văzut râpe,nu a mai auzit tunete...nu a mai simțit furtuna. A plecat,lăsând ploaia să-i biciuie trupul învelit în cârpe.

Îmi amintesc și acum...silueta-i albă dispărea încet-încet în ceață. Bătrânul care ajunsese să se cocârjeze sub ploaia de vorbe ale lumii,sub privirile lor,mergea drept,cu pasul unui rege. Ar fi călcat orice în picioare...atunci,pentru prima dată de când a început să urce,și-a scuturat inima de ura moștenită din strămoși. Aproape că-i crescuseră aripi...

Și a coborât moșneagul. A călcat pe spinările celor care l-au obligat să-și renege originile,să lupte pentru putere...să-și transforme viața într-o curvă cu două fețe.

Șoaptele unui nebun. Am fost un martor. Întâmplător le-am auzit în noapte...

-Și când te gândești că m-am dat după ei...! M-am mințit pe mine numai ca să fiu acceptat și eu! Haida-ha! Viața chiar i-o curvă! Dacă aș fi deschis ochii,dacă nu aș fi fost orb în fața insultelor mascate de așa numita lor bunăvoință. Da' nu-i târziu nici de-acum! O să vadă ei...că statutul nu-i totul în lumea asta.

Și așa s-a dus și ultimul dintre ei. Mda,astăzi nu a fost prima dată când s-a gândit la el...dar a fost ultima.

De sus părea un joc. De pe munte,părea că toți joacă spânzurătoarea. Dar acolo era el...în mijlocul postamentului,urcat pe scaun ca un rege pe tron,cu ochii țintă la soarele ce se vedea că apune prin lațul cu nod triplu. Singur și-a potrivit sfoara,singur și-a așezat-o în jurul gâtului...singur...singur...singur...

Apoi și-a plecat privirea asupra mulțimii. Le-a surâs. Era senin. Poate că vor învăța. Cei mici și slabi trebuie protejați și nu transformați în bătaia de joc a lumii! Au fost ultimele lui cuvinte:

-Viața mea e ca Soarele...înainte de a apune dă foc Pământului.

...

Și dus a fost. A renunțat. Nu a mai suportat. Nu a mai îndurat strigătele propriei conștiințe murdărite de ignoranța anilor pe care și i-a petrecut urcând...