E timpul. Aleargă spre țărm. Corabia care i-a fost promisă nu a sosit nici de această dată. Privește oceanul...el a fost mereu alături de ea, alinându-i suferința cu valurile sale reci.
De data asta are de gând să închei așa numita pace dintre ei. Pornește la război. Coiful din penele unei păsări Phoenix strălucește cu o lumină roșie. Armura ușoară ca un fulg a țesut-o în toți acei ani în care a așteptat. A turnat-o din lacrimile unui delfin,iar zalele,aripi de fluturi multicolori,le-a legat cu fir de mătase verde. Ahhh,un verde fraged! Fraged...nou...tânăr...așa cum a fost iubirea ei.
Astăzi,ultima zână pleacă la luptă. Pleacă să obțină pacea deplină pentru regatul ei. Ea știe. Nu se va mai întoarce niciodată. Căci nu degeaba s-au strâns norii în jurul turnului ei,murmurând și plângând,implorând...
La porțile regatului e întâmpinată cu flori. Trandafiri roz,plăpânzi,plini de lacrimile unei nopți senine. Le ia și le sărută pe fiecare în parte,transformându-le în Păsări Paradis care aveau penajul acoperit de armuri colorate,ce străluceau puternic în lumina soarelui.
-Gardieni,protejați-vă Regatul!
Și porțile grele s-au închis în urma ei cu un sunet metalic. Înăuntru-lumină,soare și căldură. Afară-beznă,duhoarea unei dureri transformată în bântuială și frig... Dar ea pășește pe zăpadă ca pe iarnă,fără să simtă mușcătura înveninată a gheții pe pielea ei albă ca marmura. Merge până îi obosesc picioarele,iar apoi zboară. Cele patru aripi se deschid topind zăpada cu căldura lor. Cerului i-a lipsit roșeața buzelor ei...
A ajuns. A ajuns la capătul Pământului,locul unde s-a născut și unde trebuie să piară. Acolo o așteaptă o dulce durere,o ultimă lacrimă pe care a nu a văzut-o atunci când s-a născut.
S-au întâlnit. Ea,fiică a luminii și a unui fluture,el-fiu născut din îmbrățișarea bolnăvicioasă a întunericului cu o viperă. Cei doi s-au iubit înainte să se vadă și s-au urât înainte să se nască. Ziua le-a fost predestinată. Moartea le-a fost arătată în ziua primei atingeri. Astăzi au ales să piară.
Vulcanul duduia. Lava fierbinte amenința să se reverse,să facă scrum o legendă care se scria chiar în acel moment.
Și-au zâmbit. Ea i-a dăruit căldură și sentimentul că aparținea cuiva...el,el a făcut-o să creadă în povești cu zâne. Ei au fost sortiți încă de la început. Ziua declinului le-a rămas la alegere.
Săbiile scot scântei,iar lacrimile ei găuresc muntele,trezind dragonul ce doarme ascuns în piatră. O lovitură,două,trei și tăișul întunecat al sabiei lui străpunge pieptul mic și surescitat al zânei aproape în același moment în care sabia ei făurită dintr-o stea căzută îi perforează pieptul lat,atingând inima îndurerată. Și zâmbesc. Acesta ultimul lor vis împreună...și s-au ținut de mână în timp ce lava le topea povestea,amestecând-o cu lacrimile de piatră ale dragonului ce nu mai dormea...
