Dezbracă-mă

Ia un scaun. Așează-te în fața mea astfel încât să mă auzi bine. Nu știu cât de multe vei pricepe sau cât de multe vrei să înțelegi, dar încearcă să nu adormi te rog.

Acesta nu este un show. Nimeni nu va vorbi și totuși eu voi spune. Voi rosti ceea ce-ți dorești, voi devenii vocea ta, așa că gândește.

Ai început ușor, ușor...un cuvânt, două, trei...acum rostești fraze întregi, numai ca să mă trezesc că te gândești la metafore. Metafore crude, tăioase, care-mi sfâșie hainele, transformându-le în zdrențe.

Ai gânduri murdare și nu vrei să scapi de ele. Acum mă învinovățești pe mine pentru că eu sunt cea care le rostește. Dar tu le gândești! Le gândești, eu le rostesc și ele se aplică. Așa se învârt lucrurile între noi!

-Dezbracă-te! Dezbracă-te! Dezbracă-te!

Și am renunțat încetul cu încetul la metafore. M-am dezbrăcat de ele și ți-am arătat „materialul” brut.

-Dezbracă-te! Dezbracă-te! Dezbracă-te!

Apoi au urmat cuvintele. Le-am aruncat și pe ele. Am crezut că mă vei înțelege.

-Dezbracă-te! Dezbracă-te! Dezbracă-te!

Gestica...dă-o dracului de treabă!

-Dezbracă-te! Dezbracă-te! Dezbracă-te!

Și am rămas goală în fața ta. Acum mă vezi? Mă auzi? Am fost tot timpul aici, în fața ta?

Dezbrăcată de orice fel de exprimare, dezbrăcată de orice inhibiție. Te-am privit. Acum te arde. Te arde privirea mea goală, lipsită de posibilitatea de a se exprima. Te arde această carcasă goală de sânge și carne, te zgârie și te îngheață apropierea acestui trup mutilat.

Mi-ai luat tot. Acum folosește-mă...