Și m-am pierdut...nu te găsesc nici acum

Silueta ta...privirea mi se încețoșează și acum când îmi amintesc. Ai dispărut în mulțime, te-ai evaporat din viața mea. Dar am învățat să aștept.

Trăind singură în această lume, fără tine, numai amintirea mă mai susține. Numai visele îmi mai dau speranța care a început și ea se se împuțineze.

-Nu pleca! Nu mă părăsi!

Și ai plecat...astăzi scena se repetă. E ca un scenariu. Îmi apari în fața ochilor, îmi zâmbești și apoi te îndepărtezi și pleci. Iar. Iar. Iar.

Nu mai pot. Nu mai pot suporta drumul acesta plini de mărăcini. Chiar dacă ăsta este drumul care mă duce la tine, care mă conduce în brațele tale...chiar dacă...chiar dacă...

Și cum am ajuns în halul ăsta?! Cum am rămas fără culori cu care să ne desenăm viitorul?

Am început să mă dezechilibrez. Încetul cu încetul, pașii mei se întorc, nu mai așteaptă, nu mai înaintează. Am început să mă pierd de mine însămi...dar chiar dacă toată lumea asta se va întoarce împotriva mea, voi continua să te aștept. Chiar dacă memoria mea uzată și plouată va refuza să-și amintească de tine și va încerca să te șteargă, chiar și atunci te voi căuta. Și dacă cerul se va prăbuși peste noi, voi fii Atlas-ul tău și voi ține lumea pe umerii mei...totul, totul pentru tine...ca să-ți netezesc drumul de întoarcere...

Dar toate astea s-au întâmplat acum mult,mult timp. Aceste amintiri, chiar în acest moment în care le notez încep să dispară, să moară. Hârtia se îngălbenește, se scorojește ca pereții casei tale...și mi-a căzut stiloul...

Sunt efemeră. Numai voința îmi va mai rămâne în cele din urmă. Voi fi...acel ceva ce poate rămâne în așteptare. Îți promit, nu o să mă rătăcesc și o să te aștept. Până la sfârșitul timpului, până ce visele se vor confunda cu realitate...voi devenii sufletul ce așteaptă întotdeauna...voi devenii tu...