Închin cupa în fața declinului

Ultima zi de vară? Prostii! Aici nu a fost niciodată vară. Iar toamna nu este o simplă trecere de la vară la iarnă. Ea este flamura mea. Este blazonul inimii mele. Un blazon uzat și bătut de ploi și vânturi. Dar este al meu. Este al meu și știu că până la urmă, numai el îmi va mai rămâne loial.

Căci n-ai observat, tu cel care mă citești, cum totul se dărâmă, se rupe, se autodistruge?

N-ai văzut că norii care s-au adunat pe cer nu mai permit cerului să respire?

N-ai simțit cum lumea se îndepărtează de tine, adâncindu-se în indiferență?

Prietenii se transformă în hoți, vulturi ce-ți pândesc mișcările, căutând să te doboare.

Ai încredere în tine? Ai încredere și în ei?

Și acum, în acest timp în care scriu, fereastra e deschisă. S-a înnoptat, dar în loc să aud greierii și iarba cum crește, aud zbierete, trosnet de oase rupte și țipete de spaimă. Umanitatea e pe cale de dispariție...

Perpetuarea speciei? La ce bun? Naști un copil ca să-l vezi transformându-se într-un monstru?

Noaptea-i neagră...dar dincolo de nori se zărește o lumină?

Răsare soarele.

Îmi adun puterile și scriu un ultim rând...

Aș

Vrea

Să-mi

Întâlnesc

Persoana