Cum plec și cum valurile șterg urmele mele

Pulberea stelelor,razele lunii pline,gândurile pline de iubire. Pe toate vreau să le adun și să ți le dăruiesc. Poate că gândești ca mine,că toate acestea nu au valoare,că ai prefera nu un cuvânt,ci o îmbrățișare,nu o poezie,ci o sărutare.

Da,până acum am trăit pe nisipul care mi-a intrat sub unghii de fiecare dată când m-a doborât un val. Sunt o femeie a mării. Cere-mi un sărut.O să-ți dăruiesc o floare roșie de coral brodată cu perle albe. Cere-mi o îmbrățișare. O să-ți dedic sunetul primului val care se izbește de malul adormit.

Nu știi? Nu fac parte din lumea ta,precum nici tu nu mai faci parte din lumea mea. Ne-am rupt. Ne-am destrămat precum mileurile centenare...Ne-am desprins cândva din mulțimea omogenă,ne-am deosebit de alții prin culoare și prin voința de a fii ceea ce alții nu sunt. Dar în prezent ai devenit la fel de gri ca ei. Nu mai e pic de culoare în obrajii trași,osoși,lipsiți de viață.Ochii ți-au murit și te-au lăsat orb. Ori nu ăsta a fost visul nostru.

Cum aș putea? Cum aș putea să pretind că te cunosc când tot ce văd este o carcasă goală,lipsită de suflet,de suflare caldă?

Și vrei să te întorci. Chemi timpul să-ți arate drumul,chemi vântul să-ți descopere pașii rătăciți prin praf. Dar niciunul nu mai ascultă de tine. Iar memoria...memoria nu te mai ajută de mult. Când ultimul pigment de culoare a pierit,atunci și ultima ta amintire a murit. Și cu toate astea nu te lași. Fugi,te agiți,încerci să prinzi vântul ca să-ți spună unde sunt,de unde ai plecat și unde trebuie să te întorci. Dar în zadar. Te joci cu nemurirea,te joci cu visul de a fi încă o dată copil. Copil cu sufletul,copilul speranței,a gândului bun și al iubirii necondiționate. Sărman orfan! Eu nu te mai pot ajunge....

Și pot să te las? Nu te-am părăsit niciodată cu adevărat. Îți trimit ploaia ca să te trezească,roua ca să te spele de griul în care ai căzut odată cu ele. Tunetul este mesajul din glasul meu,iar fulgerul tremurul inimii. Îți revii. Încet încet prinzi viață. Începi să-ți amintești. Să te întreb?

-Cum ai ajuns în halul ăsta?!

Nu pierde timpul și fugi. Vino. Vino. Vino. Lumina nu mai doare,iar întunericul nu te mai aleargă din urmă. Vino. Vino. Vino. Nu mai e timp. Nu vreau să regreți. Vreau să-ți văd ochii încă o dată. Vino. Vino. Vino. Revino la ceea ce ai fost. Îmbrățișează-te ca să nu cazi,scuturăte ca să continui,fluieră ca să ajungi. Vino. Vino. Vino. Aceasta este cea de pe urmă chemare...

Oh! Ai ajuns! Dar...îmi pare rău...locul este de acum gol. Valurile s-au retras și încă se retrag,dispar și se evaporă precum lacrimile mele. Iar nisipul...eeeee,nisipul. A devenit granulos,dureros la atingere,pișcăcios. Nu-l mai cunosc,cum nu te mai cunosc nici pe tine. Mă tem că încep să pierd amintirea de sine...mă dizolv în Calea Lactee și nu las în urmă decât o dâră strălucitoare de lacrimi argintii.

-Bine ai venit hoinar solitar și obosit! Te așteptam.

Și pe stânca mea stă scris...

„Aici a poposit o stea,care a vegheat necontenit asupra ta.”

Atât și nimic mai mult

Văd cum viața își derulează încet firul aurit,nepăsătoare și oarbă,mereu aceeași.

Zi,noapte,an...toate trec.Iar în urma lor rămâne un praf subțire numit amintire.Se așterne în fața mea și la fiecare pas mă obligă să rememorez o părticică din ceea ce am pierdut.

Acum,în fața prafului sclipicios am făcut o promisiune:să nu uit,să nu pierd și să mă mențin pe drumul pe care l-am ales.Voi pleca,voi învăța să mă adaptez într-o lume de străini și nu voi uita niciodată că cineva mi-a dat și mie speranță.

Între zidurile tăcerii

S-a schimbat.Nu va mai fii niciodată la fel...

Dacă privesc acum înapoi realizez că am greșit,că indiferența schimbă totul.E dureros.E greu să privești în jurul tău și să nu mai recunoști nimic din ceea ce obișnuia să fie.

Acum ziduri groase și înalte de metal greu înconjoară orașul.Cerul e mereu acoperit de nori.Nu știu de când nu am mai văzut soarele...Afară bate vântul.Dar nu zefirul care obișnuia să-mi miște părul vara sau crivățul care îmi biciuia obrajii iarna. Această suflare vine parcă din altă lume,aducând cu ea miresmele morții și minciunilor.Degeaba încerci să te aperi,strângând în jurul tău zdrențele ce ți-au mai rămas.Urletul mut pe care-l poartă cu sine îți îngheață oasele,îți dă fiori de groază.Nu poți fugii.Nu poți scăpa.Bine ai venit în cimitir!

Ce cimitir?Aici nu e niciun cimitir,nici nu a fost vreodată unul.Nimeni nu moare,dar toți dispar.Nimeni nu suferă,dar toți se tânguiesc.Toți dorm,dar nimeni nu visează.Aici nu se mai visează...

Cu ochii închiși în întunericul casei ascult...ce?Aceeași tăcere,aceeași frică.Și vreau să dorm,dar nu pot,căci zidurile de metal se strâng în jurul meu,mă înghiontesc,mă strivesc cu greutatea lor murdară.

Și respir.Aerul otrăvit îmi încarcă plămânii,dându-mi o senzație de saturație.Și revin ca-n fiecare noapre asupra acelorași gânduri.Dacă atunci aș fi luat atitudine,dacă nu aș fi fugit și nu aș fi acceptat un compromis,dacă aș fi ridicat privirea către cer și aș fi încetat să mă plâng de vântul care spulbera praful de pe drum...dacă...dacă...dacă...

E prea târziu pentru regrete.Zidurile tăcerii ne înconjoară pe toți,zdrobind și ultima conștiință individuală,obligându-ne să devenim colectivități șterse.

Acum nu mai răsare soarele...o nouă zi în umbra tăcerii care ne urmează pas cu pas.

Și azi dispar...Adio cimitirul meu!

Alergând printre decenii

Vrednici de milă...așa-i considera de fiecare dată când îi vedea.

Pierdut într-un timp trecut și uitat de toți ceilalți,el continuă să colinde străzile.Ce caută nici el nu știe...

Astăzi s-a oprit pentru o secundă în fața unei vitrine fumurii.Atunci,după foarte mulți ani,și-a văzut chipul.Ăla era el?!Era incredibilă transformarea...chipul odată frumos,cu trăsături dulci,atinse parcă de somnul copiilor devenise acum ascuțit,cu trăsături aspre și tăioase.Ochii ce cucereau femeile cu strălucirea lor proaspătă,plină de viață,erau acum tulburi,îngălbeniți de anii ce le trecuseră prin față.

A oftat mângâindu-și barba.Zâmbind și ridicând din numeri a trecut mai departe.Nu-i păsa.Sau mai bine zis,nu-i mai păsa.Acum era singur.Nu mai avea pentru cine să se dichisească,să zâmbească,să plângă.

Același parc,aceeași bancă.Un leagăn scârțâia în bătaia vântului.Era locul în care venea zilnic.Oamenii îl vedeau stând pe bancă singur,privind undeva spre depărtări pe care ei nu le zăreau.Uneori,se mai apropiau de el încercând să-i dea bani.Dar privirea lui îi oprea,făcându-i să-și retragă mâinile și să zâmbească încurcați.El nu era un cerșetor.Nu vroia banii nimănui.Nu vroia mila nimănui.

Pe banca de lângă el,doi îndrăgostiți se sărutau pasional.El îi privea.Fără rușine.Fix.Nu înțelegea schimbul acela de ADN.Era dincolo de puterea lui de înțelegere acele mângâieri.Sub privirea lui,cei doi s-au oprit rușinați.Ceea ce-au citit pe fața lui i-a făcut să plece grăbiți.De ce?Asta ar fi dorit să-i întrebe.

Acum,nederanjat de nimic,și-a întors privirea către copacul de pe partea cealaltă a aleii.Un castan vechi,cu scoarța sculptată și răs-sculptată de-a lungul deceniilor.Nu se mișca.Doar mintea agilă atingea un semn de pe trunchiul copacului bătrân.Era vechi.Pe atunci toate erau tinere:el,ea,copacul,parcul,oamenii,străzile...

Dar acum...el era singur într-un oraș vechi,în care și castanul promisiunii lor îmbătrânise.

S-a ridicat.Aceeași oră.Aceeași alee.Câțiva îl salutau înclinând ușor capul,dar cei mai mulți nu-l observau.Nu-i păsa.Cu fața inexpresivă își continua același drum pe care-l făcuse de mii,poate chiar milioane de ori.Capul îi era gol,lipsit de orice fel de gând sau impresie.Îl dureau picioarele,măcar atât știa...

Și plâng

Întotdeauna m-am crezut puternică. Asemenea copacului care se pleacă în bătaia vântului,dar care nu se lasă înfrânt,asemenea primăverii care nu pierde niciodată în fața iernii...Niciodată nu am plâns.Nu ca acum.

Nu-mi amintesc de la ce a pornit totul...o glumă proastă?o jignire aruncată printre subtilități?Nu știu.Nu vreau să știu.Nu vreau să-mi amintesc.

Știi cum e să plângi?Știi cum e să simți că nu mai ai aer în timp ce lacrimile sărate îți udă obrajii,îți sărută buzele uscate și îți îmbrățișează gâtul?Nu cred.Nici eu nu am știut.

Segmentată,amintirea cuvintelor revine în mintea mea,făcându-mă să tresalt,să-mi mușc buzele ca să nu mai tremure.Nu voi fi învinsă niciodată.Mi-am promis că voi trece peste orice...Dar nu mai știu cum să o fac.Nu mai găsesc puterea să privesc înainte.Și m-am oprit.Acum văd numai pământul de sub tălpile-mi goale.Și simt ploaia pe piele,simt soarele pe mâini,simt ninsoarea pe pleoape.Hainele mi-au devenit zdrențuroase,rupte,peticite,murdare de atâtea schimbări.Dar nu le văd.Le simt textura dură,împietrită de trecerea timpului.Oare am uitat să sper?

Mi-e frică să te privesc.Mi-e frică de cuvintele tale.Mi-e frică de atingerea ta.Tu ești de vină.Mi-ai spus atâtea,iar eu te-am ascultat.Acum,cu tremur de inimă,încerc să nu-mi amintesc de tine.Dar ce să fac?Mă urmărești peste tot!

Bucățica mea de lume,colțul meu de oglindă...le-ai sfărâmat,le-ai distrus.Și eu ce am făcut?Am zâmbit.Am răspuns frumos,cu glasul plin de prietenia sinceră pe care o purtam.Dar în sufletul meu ceva a murit.În acele momente nu am realizat,dar acum observ că voi mai spune niciodată un „TE IUBESC!”

Și cum mă ascund...fug în spatele cuvintelor,vreau să dispar în praf de cărbune.Să nu mă găsești,să nu mă mai vezi,să nu mai fiu obligată să zâmbesc când visele mele s-au stins.Dar somnul care mă îmbrățișează îmi șoptește că mâine va fi o nouă zi.Iar eu știu că trebuie să o iau de la capăt...Chiar nu vezi?Nu-mi vezi zâmbetul fericit și sincer,dar chinuit și plin de plânset în același timp?

Ești orb...

Și ai plecat

Am rămas în urmă și privesc urmele pașilor tăi.S-au îndepărtat atât de mult,încât încep să cred că totul a fost un vis,ca timpul nostru împreună a fost doar un basm.

Vântul spulberă nisipul,iar valurile îți sterg ușor ultimele urme.Și eu?Eu ce fac?Eu cui rămân?Aici,blocată pe un vârf de stâncă erodată de mii de ani îmi întorc fața către orizontul larg. Îl ating cu mâna,dar impresia atingerii rămâne suspendată în aer,incapabilă să ofere o senzație adevărată.

Zi și noape ascult furia valurilor și totuși nu mă satur.Pentru mine,urletele lor sunt un cântec de leagăn noaptea,iar ziua o baladă cu acorduri blânde.Șuieratul vântului și țipătul pescărușilor...doar atât mi-a mai rămas de când ai plecat.Continui să privesc spre răsărit...poate vei veni...poate îți vei aminti de mine și te vei întoarce de unde am pornit.

Dar singură rămân.Nici stelele de pe cer nu mă mai privesc,iar valurile au amuțit încet-încet.Vântul nu-mi mai mângâie părul,iar pecăruși au dispărut.Cât timp a trecut?Nu știu.Am pierdut șirul secundelor,minutelor,orelor,zilelor,lunilor,anilor...orizontul a rămas același. Cel puțin așa cred.Nu l-am mai văzut de mult.

Ușor,trupul mi se transformă în piatră,iar inima bate tot mai rar...oare acesta este sfârșitul?Eu continui să sper...eu continui să te aștept...Dar vei veni?

Mi-aș dori să pot auzi marea.Acum aerul îmi îmbrățișează trupul obosit și știu că în curând voi primi sărutarea apei...și totuși,continui să sper...

-M-ai așteptat mult?Iartă-mă,căci m-am rătăcit...dar am ajuns în sfârșit la tine...

Asemenea valurilor...

...gândurile mele se izbesc între ele,confruntându-se pe un teren intern. Atâtea păreri se bat cap în cap și atâtea amintiri ies la suprașață,răscolite de fumul obositor din jur. Cineva fumează. Cercurile albe și înnecăcioase se ridică încet,plutind lin...și se dispersează în aerul rece al nopții...

De pe o piatră strălucește un colț de stea reflectat în oglinda gheții. Nu-mi mai simt membrele. De parcă sângele a încetat să mai circule prin corp,inima bate tot mai tare,tensionată și îngrijorată. Și totuși,mintea îmi este străbătută de aceleași gânduri care mă înnebunesc cu violența lor.

Bătăi puternice și sacadate de inimă mă avertizează că am ajuns într-un punct limită,ca trebuie să renunț,căci nu voi rezista. Și totuși,căldura din cap mă sufocă,mă împiedică să fac o alegere rațională. Sub palme simt răceala tăioasă a zăpezii,dar genunchii mi-au cedat,refuzând să mă susțină. Inspir aer,dar acesta refuză să-mi liniștească plămânii cu răcoarea sa. Ce fac? Ce am făcut? Ce voi face?

Așa cum am mers până acum...așa cum m-am târât până acum...așa cum am rezistat până acum...la fel...la fel...la fel întotdeauna!

Aceste frânturi de fraze mă ridică. Și încep să alerg. Fug. Mă desprind din încleștarea iernii și alung din gând imaginea unui sicriu de gheață.Fug...

Promit să rezist,promit să rămân pe poziții,promit să aleg întotdeauna înainte să fie prea târziu pentru mine și ceilalți.

Și ce faci? Te scuturi și pornești mai departe? Sau stai și-ți plângi de milă visele pierdute din cauza unei pietre?

Respiri...treci mai departe...vei fi un învingător...