O cruce și o sapă

Mă vezi așa cum și eu te văd.
Dar nu sunt ceea ce vezi, ceea ce crezi.
Esența mea se ascunde sub toate straturile de care tu m-ai dezbrăcat ușor. Și sub goliciunea asta la care te holbezi, se ascunde adevăratul meu eu. De ce nu-l poți vedea? Probabil pentru că e mai rău și mai depravat decât ai putea să-ți imagineze tu vreodată, pentru că probabil nutrește gânduri necurate, întunecate de prea multă ceață groasă de cărbune ud ars.
Te întrebi probabil cum am reușit să mă pierd printre ceilalți, cum am reușit să-mi diversific măștile astfel încât să nu fiu descoperită. Acum sunt aici. Mâine pot fi cea mai bună prietenă a ta, sora sau iubita ta. Pot fi vântul care te înconjoară sau chiar gândul care te împinge de pe un pod, direct în apă, făcându-te să crezi că o să zbori. Mâine pot fi chiar tu...
Cum reușesc? M-am pierdut de mine însămi în toți acești ani. M-am pierdut și nu m-a regăsit. M-am lăsat purtată mai departe de ceva ce e mai puternic decât mine, decât tine, decât toată lumea asta la un loc. Dar îmi amintesc cum a început, de unde am plecat, cum a fost începutul...
Era iarnă. Eram desculță. În jurul trupului purtam o zdreanță. Și treceam prin sate și orașe și semănam groază și frică. Și treceam pe lângă cimitire și se luau după mine morții. Și semănam moarte...Și toți se temeau de ochii unei copile moarte.
Așa a fost începutul. Apoi cred că m-am plictisit...da, asta e, m-am plictisit de frică și teroare și m-am hotărât să fiu îndurătoare. Și am zâmbit. Și copii n-au mai murit. Și primăvara a venit. Și s-a cântat și s-a dansat. Dar m-am plictisit. Și am adus Noaptea. Neîndurătoare și rece, am lăsat-o să mănânce din bătrânii străzii și din străinii chercheliți și adormiți pe marginile drumurilor.
Da.
Am fost rea.
Apoi...nu mai știu. Cred c-am dormit.
Cert e că în momentul în care m-am trezit, totul era...pustiu. Și atunci m-am supărat. Cum îndrăzneau ceilalți să distrugă ceea ce eu făuream? Să copieze? Să întineze? Să se sfărâme între ei fără ca eu să fiu responsabilă de asta?! Și am plecat. M-am înarmat. O cruce. Și o sapă. A fost de ajuns.
Am cutreierat din nou pământul și am bătut crucea în mijlocul drumurilor și intersecțiilor. Și am săpat gropi și cimitire. Și am rămas în amintire ca Alfa și Omega. Și toți cei pe care i-am întâlnit, dorm acum sub un strat gros de praf. Pe nimeni nu interesează. Că crucea e strâmbă, că sapa nu mai taie pământul rece, că pe mine mă dor mâinile, iar coastele-mi sunt rupte și pielea sfâșiată de prea multe căzături. Eu i-am ajutat. Eu i-am distrus. Iar ei sunt morți. Dar nici eu n-o mai duc mult. Căci a început. Un dor nebun după mirosul puternic și acru de cerneală, după fâșâitul silențios a colilor albe...Așa a început și celălalt sfârșit...
Și-acum privesc în urmă la ceea ce-am sădit. O să răsară? O să crească și n-o să se usuce omorâți de o altă sapă? O să mă vadă pe mine creatoarea, în spatele ei? O să mă creadă? O să mă studieze? O să încerce să o descifreze, să-mi afle gândurile înșirate cu migală într-un nesfârșit mileu bătut de secole cu pietre de moară? De o să facă asta, o să-și amintească că nu oricine are harul ăsta și nu oricine poate să semene moartea ca mine și nimeni nu poate să ridice din morți o păpușă de hârtie...
Eu sunt Alfa. Eu sunt Omega.
Eu sunt începutul plicticos și sfârșitul tumultos.
Eu sunt primul și ultimul cuvânt.
Eu sunt un Demon de Hârtie ce trăiește pe noptiera ta, pe care tu-l dezlănțui în fiecare zi, cu fiecare pagină pe care o întorci. Eu sunt...tu făcut din cerneală și hârtie, scos în multe exemplare.
Și mai crezi că ești unic?