Dezbrăcați de caracter

Murdari și îngropați în noroi căutăm orizontul de aur.

Oare la sfârșit de timp ne vom regăsi pe noi înșine? Ne vom sustrage din mediul infect care ne sufocă? Ne vom putea privii așa cum suntem de fapt, complexități de firi.

Cum tu, te crezi mai bun, ma privești pe mine cu scepticism și arunci cu pietre în mine. Mă minți. Mă minți frumos. Mă faci să accept ceva ce nu e adevărat...mă faci să mă mint.

Te vei putea vreodată vedea așa cum te văd eu?

Vei putea să nu te mai ascunzi după culori și forme?

Aș renunța la locul meu uscat numai ca să te văd pe tine mai bine. Să te scot din noroi? Cum? Cum aș putea, când pari a fi tot mai departe?

Dezbrăcați de caractere, și-au arătat adevărate reacții învăluiți într-un nor de fum.

Opiu...

Deziluziile arătate în cercurile albastre desenate în jurul unei siluete de fum.

Săruturile. Presărate de sarea pielii aromate...

Atingeri...obsesii recunoscute cu nonșalanță.

E totul posibil, e totul tangibil. Până și timpul s-a translatat în mișcările mirotice de pe ringul de dans. Totul, totul este accesibil...atât timp cât fumul ne ascunde...

Dar el se pierde, se imprimă în pielea noastră. Și uneori, dar numai uneori, aroma ne împinge să ne dezlănțuim, sub falsa impresie ca fumul încă ne înconjoară. Atunci..atunci suntem cu adevărat noi. Netrucați, dezbrăcați de caractere învățate și auto-educate astfel încât să ne ascundă adevărate firi, gânduri și...personalități.

Nu mă mai ascund. 

Pentru mine, fumul nu mai există din momentul în care te-am văzut îmbrăcat în fum, dar dezbrăcat de tine. 

Mi-e scârbă...

Vreau să plec, să mă ascund.

Vreau să fug...

Dar unde?

Unde?

Când toate drumurile duc către tine?