Strângeți mantia, tu zeu al măștilor.
Ascundeți chipul încă o dată.
Acele buze creionate și fardate cu un puternic roșu stins...nu se cade să spui cuvinte pe care nu le crezi. Și nu le crezi azi și nu le crezi mâine. Dar le-ai crezut ieri mai mult decât alaltăieri....Și cu toate astea s-a ales praful de stelele ce mi le-ai aninat în păr.
Cuvinte prinse între ele. Un șir ce-ajunge pân' la Lună.
Și se desfac.
Dezbracă-te.
Cad.
Vreau să-ți privesc conținutul orb.
Se-mprăștie.
Să știu ce se ascunde în spatele mătăsii.
Și lovesc asfaltul...
Păpușa mea de paie.
Păpușa mea aprinsă.
Welcome me back!:) Dupa o absenta indelungata, uite ca m-am intors si m-am reapucat de citit ce ai mai scris. Povestile le las pentru la vara, cand imi voi putea perde miezul noptii, cintindu-le.
ReplyDeleteDar sa revenim la prezenul text.
Eu cred ca uneori purtam o masca pentru a ne proteja si atunci cand ea cade, cred ca ne descoperim cel mai mult si ne simtit liberi, pentru ca intr-un final putem sa ne comportam asa cum suntem. Noi doua stim cum sunt privite firile copilaroase care inca cred si viseaza, carora le place muzica buna si nu petrecerile zgomotoase. Eu la scoala purtam o masca, eram serioasa, rezervata un adevarat mister. Acasa insa, nebunie curata. Caderea unei masti, cred eu are legatura si cu maturizarea. E ca si cum ne schimbam lentile prin care vedem lumea.
Ma bucur ca ai scris despre Zeul mastilor.