De ce-aș pleaca din România? De ce-aș rămâne?

De ce-aș pleca? Răspunsul este relativ simplu, chiar banal aș putea spune. Aș pleca pentru mine. Aș pleca pentru a obține niște valori care în România sunt privite drept ridicole. Aș pleca pentru a învăța și altceva în afară de a-mi plânge de milă, de a vedea sărăcia lucie în care aparent ne scăldăm. Aș pleca...aș pleca...aș pleca...Aș pleca pentru cei pe care nu i-am născut încă, pentru a fi capabilă să le susțin visele nevisate.
Aș pleca pentru a scăpa de un sistem defect care mă etichetează drept eroare de calcul. Societatea înaintează în timp și spațiu, se dezvoltă adoptând atitudini aparent frumoase și la modă, de altfel. Dar nu aș ezita să pășesc în afara cercului pe care-l desenează în jurul meu încă de când am perceput idea de „animal social”. Aș pleca din cauza ei. Să scap de ea. Să mă eliberez de prejudecățile pe care ea le folosește drept sistem de selecție: „Ești ca noi, ești cu noi. Nu ești ca noi, ești o ciudățenie, un paria.”.
Și aș pleca. Dar nu cocârjată sau ascunzându-mi privirea ca să nu mi se citească în ea descendența sângelui care-mi curge prin vene. Aș pleca cu spatele drept, privind drept înainte și mereu în ochii celor din jur. Cu mândrie că pot să duc mai departe o istorie a cărei adâncimi nu sunt surprinse în filele manualelor de istorie, ci săpate adânc în sângele nostru moștenit, transmis, transfigurat de-a lungul veacurilor...
Și aș pleca. Fără rușine, fără remușcări. Nu aș privi în urmă, unde zace țara care a căzut pe mine, încercând să mă înece...
Și totuși mă gândesc uneori la obscura posibilitate de a rămâne. Poate ar însemna o stagnare, o involuție, o aculturizare. Dar aș rămâne pentru țară, nu atât pentru generația prezentă la știrile de la ora cinci. Defectivitatea acestui teritoriu, imperfecțiunea sa zimțată de războaie poartă cicatrici spălate cu mult sânge, dar uitate și albite de acum pe pământul negru. Cicatrici ale unei istorii cu care aparent ne mândrim, dar pe care mulți dintre noi nici măcar nu o cunosc. Aș rămâne pentru a purta cu mândrie steagul pe care generațiile îmbătrânite de acum încă îl mai țin în mâini bătătorite și ridate.
Aș rămâne pentru sufletul meu nemuritor. Pentru a continua un șir neîntrerupt și șubrezit de tradiții și cânturi. Dacă aș pleca aș tânji după plaiurile verzi și mândre ale unei Românii tăcute de acum. Mi-ar fi un dor nebun după furtunile de vară și trosnetul livezilor parfumate.
Și aș rămâne pentru spiritul de turmă moștenit de la strămoșii noștri daci și romani. „Urma scapă turma”...poate că aș reuși într-un mic sau mare procent să schimb o fărâmă din viitorul prezent. Poate că aș funcționa în gol, ca un ax ce se rotește, incapabil să miște sau să mute lumea de pe traiectoria sa. Poate că aș cădea în noroi și m-aș murdării și eu. Dar nu ar conta, dacă aș reuși să schimb ceva, să ajut câtuși de puțin.
Dar totuși, aș pleca. Din nenumărate motive. Superficiale sau nu, ascunse sau nu, de râs sau nu...
Și aș rămâne. Pentru sufletul meu. Pentru minimalizarea dorului după doinele cutreierării peste munți și văi. Pentru România ca punct de intersecție a istoriilor mondiale...